Domnul ne educă încât să nu pierdem smerenia

În aceste zile luminate de praznicul Adormirii Maicii Domnului ne gândim în mod special la smerenia Năs­cătoarei de Dumnezeu care ni se arată în mai toate icoanele sale, și îndeosebi în cea a adormirii sale. În Sfânta Scriptură nu avem infor­mații foarte multe despre ea, dar ne rămân câteva repere bibliografice din Tradiție. Este cu totul uimitoare viața Preasfintei Stăpâne în ambianța Templului din Ierusalim înainte de întâlnirea cu Arhanghelul Gavriil. Maica Domnului a învățat să facă treburile și să respecte aceeași rânduială precum celelalte fecioare ale evreilor afierosite Templului. Probabil că a deprins meșteșugurile pe care orice tânără trebuia să le știe la vremea aceea, să țeasă, să facă veșminte pentru preo­ții Templului, să îngrijească de buna rânduială și primenirea acelui spațiu sfânt. Din acestea nu reușim să o deosebim cu nimic pe Maica Domnului de celelalte fecioare.

Curentul isihast a proiectat o lumină specială asupra Născătoarei de Dumnezeu. Isihasmul nu este o inovație a Bisericii, ci expe­riența luminii dumnezeiești necreate a fost o constantă în viața acesteia.

În mărturiile multor nevoitori, chiar de la începuturile Bisericii, vedem că străduințele lor aveau ca ultim rezulat experiența harului ca lumină necreată. Isihasmul a fost curentul care a teoretizat și exprimat teologic această trăire.

În baza experienței isihaste, Maica Domnului a devenit un reper ultim în creșterea duhovnicească, și îndeosebi Sfinții Grigorie Palama și Teofan al Niceei au acordat un rol central acesteia spunând că orice har care se împărtășește de Dumnezeu Bisericii trece prin Maica Domnului sau este nedespărțit de ea.

Această evoluție în spiritualitatea noastră s-a făcut în isihasm pentru că aici părinții au văzut cât de importantă este viața interioară a omului. Dacă ei, pe baza unor nevoințe și rânduieli speciale de rugăciune neîntreruptă, au ajuns să experimenteze lumina taborică, care nu este o realitate exterioară, ci interioară, cu consecințe dramatice asupra omului, atunci, gândind retrospectiv, au realizat că ceea ce Maica Domnului a trăit prin sălășluirea Fiului lui Dumnezeu în ea a fost superior față de ce trăiau ei. Astfel, Născătoarea de Dumnezeu a devenit prototipul isihaștilor, iar ei au ajuns la această concluzie tocmai prin valorificarea vieții interioare, a omului interior sau dinlăuntru.

Acest adevăr, că omul trăiește aproape în două lumi, una exterioară comună, ordinară, și una interioară, unde își manifestă cele mai adânci dorințe și speranțe, este exprimată de Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, un isihast al secolului 20. El spune despre sine: „Eu trăiam în două lumi: una din ele o percepeam cu ajutorul vederii, auzului şi al altor simţuri trupeşti; în cealaltă lume, eu eram numai cu duhul: acolo, eu eram în întregime «auz, aşteptare»; mi-am încordat «vederea», dar vedeam în alt chip... Aceste lumi atât de diferite nu se despăr­ţeau în rugăciune. Ziua, rugăciunea decurgea în lumea sensibilă; noaptea însă, mă ducea în sfera minţii (nu ştiu cum să denumesc acea nemărginire ce mă cuprindea). Când citeam Evanghelia, atunci toate cuvintele mi se păreau cunoscute, dar ce se ascundea după fiecare cuvânt, în Însăşi Fiinţa Dumnezeiască - nu puteam pătrunde. Un lucru îmi era izbitor de clar: totul este în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi numai în El. Şi eu mă rugam Lui. Îl chemam şi pe Tatăl, pentru ca Duhul, Care de la El purcede, să Se pogoare şi asupra mea şi să mă înveţe tot adevărul (In. 16, 13, 26)”.

În viața sa interioară omul știe, parcă învățat de o minte străină de el, care este limita exis­tenței sale și cât de dependent este de Dumnezeu. „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), sunt cuvintele Domnului din Sfânta Evanghelie care se întipăresc în ființa noastră. Reversul acestei experiențe este, cum zice starețul Sofronie, constatarea dureroasă că la „baza tuturor tragediilor nea­mului omenesc se află căderea în mândrie - această patimă constituie însăşi esenţa iadului şi, cu adevărat, atinge adâncimile satanice”.

Înțelegem că pentru a ne sustrage acestei mândrii milenare înscrisă în carnea trupului nostru, avem calea îngustă și plină de nevoințe a smereniei. Numai așa știm că destinul nostru pe pământ este „de a fi săraci cu duhul”. Vedem că smerenia Maicii Domnului este un univers nesfârșit de creștere duhovnicească. Soluția este să imităm chipul ei de viețuire, să nu ne lepădăm de traiul exterior în care Dumnezeu ne-a așezat, chiar dacă după judecata lumească nu este performant și mulțumitor, dar să nu neglijăm viața interioară - omul ascuns al inimii.

„Este chinuitor să-ţi recunoşti neîncetat nimicnicia, din care cauză se întristează şi oasele... Dar, curios, când slăbea această zdrobire sfântă, eu muream duhovniceşte. Am priceput firea acestui fenomen abia mai târziu, când stareţul Siluan mi-a explicat: «Domnul ne educă pe noi în aşa fel, încât să nu pierdem smerenia». Atunci, în parte, am înţeles taina acestei căi. Mi se întâmpla în trecut, ca pictor, să cer o senzaţie de triumf, de biruinţă şi îmi ziceam: «am obţinut» ceea ce căutam; mă apropiam, probabil, de expresia acelei frumuseţi ce mi se descria mie. Dar această încântare dispărea repede şi eu, din nou, eram chinuit, la vederea nereuşitelor mele. Aşa, şi încă mai mult, se întâmplă cu Dumnezeu: El nu ne dă linişte; mângâie sufletul pentru o clipă, Se atinge cu focul Său de inimă, ne încântă mintea cu vederea Slavei Sale şi, din nou, Se ascunde, pentru a nu crede noi cumva că am atins deplinătatea cunoaşterii Lui. Soarta noastră pe pământ este «de a fi săraci cu duhul». Îndată ce ne cuprinde liniştea falsă a mulţumirii de sine, imediat ne părăseşte Duhul Vieţii Care vine de la Tatăl”, mărturisește părintele Sofronie Saharov.