Dorinţa de a fi în comuniunea sfinţilor

Nevoia de pelerinaj este nevoia întâlnirii cu taina, născută din dorul unei pregustări din Cerul lui Dumnezeu ascuns în oazele duhovnicești presărate pe tot pământul. Este nevoia de a primi răspunsuri la întrebări lăuntrice, tămăduiri la neputințele de zi cu zi și așezări în matca firescului și a purtării de grijă a lui Dumnezeu și a casnicilor Lui.

Orizontala vieții mundane nu ne plinește, de aceea ne pornim, în răstimpuri, în căutarea verticalei comuniunii cu Dumnezeu și sfinții Lui. Efemeritatea lumii și contrafacerile ei, agonia și stresul vieții cotidiene ne îndeamnă să căutăm acel „altceva”, diferit de tot ce ne înconjoară.

Locurile sfinte ne sunt oaze cu apă limpede și faruri călăuzitoare ce deschid noi perspective de înțelegere asupra vieții. Pelerinul care caută cu inimă bună răspunsuri găsește linişte sufletească şi împlinire. Chiar și nepregătit fiind, poți fi bulversat de expe­riențele trăite într-un pelerinaj în așa măsură, încât te poți întreba, asemenea criticului literar Dan C. Mihăilescu: „Oare m-am întors de la Athos?” Adică, oare nu cumva inima mea a rămas captivă în acele sfinte locuri, într-un dor mistuitor greu de numit?

Îndemnul evanghelic e limpede: „Vino și vezi!” (Ioan 1, 46). Dacă vrei să realizezi cât de contrafăcută și falsă e viața lumii noastre, vino să petreci câteva zile în locurile sfinte ale Ortodoxiei! Fie că e vorba de Țara Sfântă sau Muntele Athos, Rusia pravoslavnică sau Serbia martiră. Sau, România noastră cea dreptcinstitoare, presărată de la un capăt la altul de locuri binecuvântate ca Sihăstria, Neamț, Voroneț, Agapia, Lupșa, Râmeț, Nicula, Tismana, Frăsinei, Cozia sau Dervent. Vino și vezi! Vino și descoperă sfințenia „pe viu”! Dar să nu ocolim spaţiul urban. Bucureştiul şi Iaşiul sunt mărturii concludente că pelerinajul apare ca renaștere spirituală, ca rugăciune, chiar în marile oraşe.

Pelerinajul contemporan nu este o formă excentrică de petrecere a timpului liber și nici o modalitate de a afla care sunt limitele posibilităților fizice individuale. Nu. Ci dorinţa de a fi în comuniunea sfinţilor.

Și chiar dacă pelerinul nu va avea întotdeauna ocazia de a intra, spre exemplu, în contact cu părinții din mănăstiri, este imposibil să nu se folosească de închinarea la moaştele sfinte, de prezenţa lor, de ritmul rugăciunilor și bucuria pe care o simte participând la sărbătorile religioase din oraşe. În Pateric se vorbeşte de trei monahi care obişnuiau să-l viziteze pe Antonie cel Mare pentru a-i pune întrebări legate de chestiunile duhovniceşti care îi preocupau. Unul dintre ei rămânea întotdeauna tăcut, fără a-l întreba vreodată ceva pe Avva Antonie. Avva Antonie l-a întrebat, aşadar, la un moment dat pe acest frate: „De atâţia ani de când vii aici de ce nu m-ai întrebat nimic?” Iar fratele i-a răspuns: „Mi-e de ajuns doar să te văd, părinte.”

Pelerinajul urmăreşte tocmai acest lucru, întreţinerea dorului după sfinţenie, a unei relaţii cât mai strânse cu cei care sunt aproape de Dumnezeu şi pot mijloci înaintea Lui pentru neputinţele noastre. Pelerinajul religios este fără îndoială un fenomen social, dar dincolo de analiza făcută în această perspectivă trebuie să descoperim sensul comunitar al pelerinajului, acea formă colectivă de evlavie care, în ciuda oricăror etichetări negative din partea unora, se manifestă liber, fără vreo contrângere, la marile sărbători, cum este şi cea a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor.

Oameni de vârste şi profesii diferite, veniţi din Capitală sau de departe, toţi fac un corp comun în aceste zile în jurul sfintelor moaşte, scoase la închinat afară din catedrală. Rugăciunile lor, de cerere sau de mulţumire, urcă ca un imens nor de fum de tămâie la cer şi îşi aşteaptă împlinirea. Călătoria sfântă pe care o întreprind oamenii în aceste zile este expresia credinței sincere a lor în Dumnezeu, fiind concretizarea unui sentiment religios personal care se manifestă într-o acțiune comună, cu alți pelerini, și ei preocupați de experiența lor. Între ei, pelerinii nu sunt decât tovarăși de drum. Grupul lor ar trebui să fie, mai departe, o entitate fără comportament social efectiv, fără speranța ca aceștia să fie vreodată altceva decât străini împreună pe un drum. Dimpotrivă, şi aceasta se întâmplă mai ales la noi, în România interacțiunea dintre cei angre­nați în pelerinaj este imediată. Şi dacă ea nu se produce prin cuvinte, se realizează la un nivel mult mai subtil, nevăzut, cel al Duhului.

În a doua jumătate a secolului al IV-lea, o anume Egeria, originară din Spania, pleca într-un pelerinaj de anvergură în Țara Sfântă, Siria, Egipt, Constantinopol. Pelerinajul avea să dureze câțiva ani, astăzi însă, datorită deplasării cu ușurinţă, pelerinajele ne sunt mai la-ndemână, osteneala este mai mică, dar folosul duhovnicesc, cu nimic mai prejos.

Într-o lume aflată în derivă, care persiflează nevoia creștină de a fi prezent în locurile sfinte ale Ortodoxiei, rămânem la cuvântul de foc al Sfântului Părinte Paisie Aghioritul, care spunea: „Dacă lumea ar avea mai puternic legături cu cele sfinte sau ar vizita mai mult mănăstirile, s-ar închide multe spitale”.

Lumea modernă este, inevitabil, una a interacțiunii dintre persoane, dar, din păcate, astăzi mai mult ca oricând, a unei interfe­rențe care nu aduce nimic bun. Pelerinajul rămâne poate singurul mijloc care adună la un loc oameni pentru bine şi frumos, pentru primenire morală, pentru restaurare sufletească.