Dorul de Înviere

Taina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ­reprezintă esența ce înnobilează sublim cre­dința creștină. Fără această dimensiune profund autentică, credinţa se fărâmițează periculos, afectându-se nepermis nucleul ce trebuie valorificat prin vie­țuirea creștină. Biserica a primit, păstrează și se străduiește să propovăduiască cu sfințenie această Taină a Coborârii la iad a Domnului, taină ce a imprimat asupra membrilor ei un dor ­neîncetat care este actualizat și retrăit, în mod special, în fiecare duminică și sărbătoare.

Slujbele Bisericii sunt bazate pe mărturisirea Învierii Domnului. Prin săvârșirea acestora se intră de fapt în taina trecerii biruitoare a Domnului prin moarte. Mărturisirea potrivit căreia Hristos a ­înviat! presupune un po­tențial ­nebănuit al omenirii. Dincolo de aspirațiile pur omenești pe care, la un moment dat, suntem tentați să le avem, ca așteptări imediate, efecte ale participării la cult, autenticitatea credinței se poate observa în măsura mărturisirii ­Învierii Domnului. Odată cu acest act definitiv și irevocabil în istoria mântuirii, Biserica a devenit păstrătoarea și chivernisitoarea darului făcut lumii de către Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Învierea, ca act concret petrecut în lumea aceasta, atrage după sine responsabilitatea unei astfel de mărturisiri. Sfântul Apostol Pavel avertiza: Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră și suntem mai de plâns decât păgânii (I Corinteni 15, 14). Se observă gra­vitatea acestui tip de abordare care stabilește în mod clar desti­nația spre care omul trebuie să se îndrepte cu bună știință. Simplificarea actelor de credință în preocupări strict egocentrice sau gesturi vecine cu păgânismul întunecă drumul luminos către Taina Învierii Domnului. Perioada de după Paști are menirea de a arăta că datorită Învierii Mântuitorului ­Iisus Hristos, omul are acces la taina dumnezeirii care îl poate ridica din autosuficiențe și neîmpliniri.

Percepția pripită asupra crezului Bisericii în Înviere poate îmbrăca o perspectivă nostalgică, de nedorit, în comparație cu orizontul larg al Învierii care produce simultan atât trăiri autentice ale realității acestei mărturisiri, cât și nutriri de apropiere cât mai ­deasă și viețuire cât mai aproape de și în duhul acestei abordări. Poetul Vasile Voiculescu în poezia „Prizonierul” atinge problematica mistică a dorului după Dumnezeu: „Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te țin prizonier/ ­Bine, zâmbi El, ține-Mă o clipă/ Ah, gemui, pier.../ O clipă, inima mi se făcuse Cer”.

Dorul după cineva sau ceva presupune, mai întâi, cel puțin o primă întâlnire, definitorie în relația ulterioară. Mai mult sau mai puțin conștient, la Botez creștinul pri­mește în mod concret integrarea în comunitatea Bisericii, învestirea cu pecetea Darului Sfântului Duh și, pentru prima oară, Dumnezeiasca Euharistie cu care se începe relația duhovnicească om-Dumnezeu. Pe parcursul vieții, credinciosul trebuie să aibă în vedere acest punct de plecare, hotărâtor pentru propria biografie. Căutând să înnoiască tainele primite la Botez, creștinul își cultivă de fapt dorul după Dumnezeu și implicit după Înviere.

Dincolo de partea mistică a mărturisirii Învierii Domnului, există în cult ocazii nenumărate prin care suntem chemați să participăm la viața inaugurată de Domnul Iisus Hristos prin Învierea Sa. Sfânta Liturghie are rolul prețios de a evidenția atât personal, cât mai ales plenar realitatea evenimentului Învierii. Faptul că în Liturghie se recapitulează și, în același timp, se actualizează Jertfa cea vie a Domnului, chemând prin aceasta pe cât mai mulți pe drumul mărturisirii publice, stabilește un cadru propice dezvoltării și întreținerii dorului de Înviere. Sfânta Împăr­tășanie împletește atât conștien­tizarea prezenței Domnului, cât și sentimentul de a permanentiza trăirea alături de Domnul Înviat. Fiecare participare la Sfânta ­Liturghie asigură, în măsura deschiderii personale și comunitare spre acest țel, întâlnirea concretă a Domnului Înviat cu cei care năzuiesc și tânjesc ființial după Cel care a spus despre Sine că este Învierea și Viața (Ioan 11, 25). Taina Învierii rămâne însă într-un soi de așteptare aparte, pe care teologia a surprins-o în formularea: deja și nu încă - un paradox menit să tensioneze constructiv angajamentul concret al celor care mărturisesc Învierea.

La sfârșitul rugăciunilor care se citesc înainte de primirea Sfintei Împărtășanii se regăsește un tropar ce accentuează îmbinarea dintre concretețea mărturisirii Învierii Domnului cu practicarea activă a unui stil de viață în acest scop: Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste. Se observă prin această afirmație că dorul clarifică direcția autenti­cității stilului de viață propus. În cartea Apocalipsei (10, 10) există următoarea imagine semnificativă: Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o, pântecele meu s-a amărât.

Dulceața primirii Sfintelor Taine produce, paradoxal, amărăciuni ce pot semnifica greutățile cu care omul își poate implementa ființial schimbările sale spre dorul său de Dumnezeu și de Înviere. Rămâne ca metabolizarea acestui dor să imprime un stil de viață autentic, extins în împrejurări concrete, care fac din viața omului căi de unire reală cu Dumnezeul cel viu. Dorul devine viețuire ­sublimă cu Domnul întors biruitor din moarte. Hristos a înviat!