Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Dramul de noroc al meșterului nepereche

Dramul de noroc al meșterului nepereche

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 30 Mar, 2021

În vara şi toamna anului 2002 am fost de mai multe ori la Fălticeni cu o echipă de filmare de la TVR Iaşi pentru un documentar de televiziune închinat sculptorului Ion Irimescu cu prilejul centenarului naşterii sale. Filmasem în mai multe rânduri în muzeul său de la Fălticeni, în atelierul său din strada Pangratti de la Bucureşti, în locuinţa sa din Zambaccian, tot din capitală. În toamna lui 1993, când Ion Irimescu venise la Iaşi cu coana Jeniţa, soţia sa, ca să primească titlul de doctor honoris causa al Academiei de Artă de la Iaşi, al cărei profesor fusese în anii ‘40, şi nu a fost avertizat că festivitatea se amânase, am petrecut, în absenţa gazdelor, împreună aproape o zi şi i-am luat şi interviu, difuzat apoi la „Oleacă de taifas”. În martie 1998, alături de Iosif Sava, am realizat o „Serată muzicală” la Fălticeni, prin care l-am omagiat la cei 95 de ani de viaţă. Domnia sa n-a putut fi prezent din pricina iernii amarnice, dar am inserat în spaţiul „Seratei” un amplu film despre Ion Irimescu, având ca laitmotiv cele scrise despre dânsul într-o misivă a prietenului celui mai de aproape, Corneliu Baba.

De această dată mă gândisem să construiesc documentarul rugându-l pe artist să prezinte lucrările propriului muzeu. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Ion Irimescu a socotit că nu e cazul să spună nimic despre o operă sau alta, el gândind sănătos, ca orice creator, că arta vorbeşte prin ea însăşi. Atunci mi s-a părut a fi cel mai potrivit să provoc la o lungă spovedanie despre cele mai semnificative momente ce au marcat trecerea sa prin veacul străbătut nu uşor, ci mereu cu o povară în spate, ca unul dintre modelele sale, dar cu privirea ­înainte, săgetând depărtările, înălţimile şi escaladându-le de fiecare dată în nălucirea altui orizont şi mai greu accesibil. Am filmat la Fălticeni, la muzeu, în casa din preajma acestuia, la Aghira, în satul natal din apropierea târgului, unde şi-a petrecut primii şapte ani ai vieţii, în casa boiernaşului Petru Irimescu şi sub veghea afectuoasă a Mariei, născută Cazaban, la Liceul „Nicu Gane”, unde ucenicise, la Biserica Oprișeni, pe care o pictase pe când era student, şi în cimitirul acesteia, unde se grijise să aibă locul de veci. Am scotocit și în cutia cu amintiri, dând la iveală imagini filmate la Bucureşti şi în alte rânduri la Fălticeni. Veacul său s-a ţesut mai ales din caierul amintirii, tras cu iscusinţă şi har de Ion Irimescu. Mărturisirea a fost ca sub un patrahir. Rostită cu o sinceritate tulburătoare. Din aceste ziceri, ce-s desferecări de suflet, s-a configurat o experienţă unică de viaţă ce a stat sub semnul muncii neistovite întru împlinirea destinului.

Toate s-au rânduit anevoios, dar temeinic, în drumul său de artist, lucru pentru care Ion Irimescu n-a ostenit să mulţumească proniei cereşti, atât de bună cu dânsul. E ceea ce tălmăceşte elocvent una dintre secvenţele cu care începe filmul. Ion Irimescu stă şi se uită de la fereastra odăii la clădirea impunătoare a Muzeului de la Fălticeni şi murmură ca pentru sine: „Nu-i puţin lucru să poţi privi din casa ta şi să ai în faţă propriul tău muzeu”. Un alt cadru de final face pandant cu aceasta şi împlineşte rostirea: „În viaţă trebuie să ai puţin noroc!”, exclamă sculptorul parcă făcând o descoperire fundamentală. Da, într-adevăr, Ion Irimescu n-a fost lipsit de dramul de noroc fără de care reuşita nu-i posibilă. Acest dram s-a suprapus peste munţii de muncă şi talent. Secretul ştiut de toată lumea al succesului. Nu vine chemat, ci pogoară. Te binecuvântează.

E povara hărăzită s-o duci. Credința asta ne-o împărtăşea Ion Irimescu nu cu emfază, ci cu simplitatea şi buna cuviinţă ce-i erau caracteristice şi de la înălţimea veacului în vârful căruia ajunsese.

Citeşte mai multe despre:   Ion Irimescu