Dreptul la viaţă religioasă

Spre deosebire de trecut, când lumea era profund legată de tradiţiile şi religiile moştenite, viaţa religioasă fiind o componentă centrală a vieţii sociale, în zilele noastre omenirea este marcată de secularizare şi individualism. Urbanizarea accentuată, industrializarea, posibilitatea de a duce o existenţă comodă şi liniştită, asociată însă adesea, în mod paradoxal, cu spectrul ameninţător al şomajului, respectiv cu lipsa unei siguranţe a zilei de mâine, au produs în fiinţa umană adânci mutaţii. Omul de azi se simte pierdut şi copleşit în faţa atâtor schimbări care au loc la intervale atât de scurte.

Căutând soluţii la problemele cotidiene, mai degrabă în pseudo-religiile apărute pe „piaţă“ în ultimii zeci de ani decât în religiile istorice, cu speranţele îndreptate către mirajul/ bunăstarea economiei de consum, omul acestui început de mileniu se superficializează şi pierde legătura cu valorile reale, optând pentru amăgitorul confort cotidian.

Se înţelege că dreptul la viaţă religioasă, libertatea de opinie şi de credinţă, garantate chiar de către statele lumii, reprezintă o premisă necesară pentru pacea şi securitatea la nivel mondial. În trecutul îndepărtat, pentru elini, barbarul era mai puţin om; pentru omul liber, sclavul era mai mult animal; chiar şi unele constituţii moderne, care admiteau egalitatea tuturor în faţa legii, considerau că nu toate fiinţele umane au aceleaşi drepturi, existând diferenţe în funcţie de sex, rasă, religie, avere etc. Până în epoca modernă femeile nu aveau drept de vot, fiind reprezentate de soţi, negrii de pe continentul american erau totalmente excluşi din viaţa publică, iar la noi, în Ardeal, românii aveau statutul de naţiune tolerată şi, implicit, mai puţine drepturi.

Discriminarea pe motive naţionaliste şi religioase de către acei „supraoameni“ elogiaţi de Nietzsche, a dus, chiar în secolul XX, la orori precum cele provocate de nazişti. Întreaga evoluţie a umanităţii a constituit un argument în favoarea adoptării unor acte normative care să protejeze omul în faţa propriilor semeni. Chiar istoria biblică vine să confirme acest lucru, căci ce sunt cele zece porunci date de Dumnezeu Însuşi în Tablele Legii, dacă nu şi un act normativ al relaţiilor interumane şi a relaţiei omului cu Creatorul Său? În epoca modernă, ideea drepturilor omului a fost prefigurată de scrierile unor filosofi precum Thomas Hobbes şi John Locke. Acesta din urmă vorbea despre „legea naturală a lui Dumnezeu“ care constă în faptul că nimeni nu are dreptul să lipsească pe cineva de viaţă, sănătate, proprietate şi libertate.

Extinderea „satului“ la scară mondială, ca efect al dezvoltării mijloacelor de comunicare, posibilitatea de a se mişca foarte repede dintr-o parte a lumii în cealaltă îi pune pe toţi în situaţia de a fi în contact cu civilizaţii şi culturi diferite. De aceea, s-a simţit nevoia creării unui sistem de drepturi acceptabile de toţi oamenii, indiferent de locul, rasa ori gradul de civilizaţie la care se află.

Din secolul al XVIII-lea aceste drepturi au fost încorporate în programe politice precum „Declaraţia de independenţă“ a SUA (1776) ori „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului“ în Franţa (1789). În 1948 Adunarea Generală a ONU a hotărât elaborarea şi promulgarea „Declaraţiei universale a drepturilor omului“. Această declaraţie proclamă, în primul său articol, libertatea pe care o are, prin naştere, fiecare om şi egalitatea de care trebuie să se bucure în demnitate şi în drepturi doar pentru că aparţine rasei umane. Articolul 2 din această Declaraţie completează: „Fiecare persoană se poate bucura de drepturile şi libertăţile proclamate, fără nici o deosebire în special de rasă, culoare, sex, religie...“. Se consfinţeau astfel, şi din punct de vedere juridic, libertatea şi drepturile de care trebuie să se bucure fiecare om, indiferent de credinţa pe care o împărtăşeşte, libertatea religioasă fiind concepută aici în cadrul mai larg al libertăţilor cetăţeneşti, într-o lume „obiectivă“, realistă, pragmatică, „independentă“ faţă de Dumnezeu. La începutul acesta de mileniu sunt speranţe ca, tocmai într-o astfel de lume, omul să-şi întoarcă din nou faţa către legile lui Dumnezeu. Către legile făcute nu doar pentru această viaţă, ci şi pentru cea viitoare.