Drumul către Lumină

În multe rânduri m-am adăugat şi eu ne­nu­mă­ra­ţilor pelerini din toa­tă lumea păşind pe ur­mele Mântuitorului Iisus Hris­tos, în Ierusalim - Cetatea mar­to­ră a mântuirii noastre. După un astfel de pelerinaj, rămâi cu im­presii plăcute şi unice. Ade­se­ori folosim cuvinte mari, fără ca ele să poată exprima ceea ce sim­ţim. Aşa putem spune şi despre pelerinajul din Ţara Sfân­tă; o stare sufletească negrăită, ne­maiîntâlnită, o sfântă emoţie amestecată cu sentimentul de nevrednicie şi vinovăţie pe care un om obişnuit îl încearcă atunci când urmează paşii Fiu­lui lui Dumnezeu, Unul din Tre­i­me, Care a luat trup şi S-a făcut om, pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu.

Despre Ierusalim s-a scris mult şi se va mai scrie încă. Des­cri­erea Sfintelor Locuri, impresii de călătorie, elogii au apărut şi la noi în mai multe rânduri.

Ca şi ceilalţi pelerini, am trăit la Ierusalim ceasuri de veritabile bucurii care, poate, sunt greu de transpus în cuvinte. Ori­cine ajunge la Ierusalim, cetatea cea mai cunoscută din istoria mântuirii şi din întreaga umani­ta­te, e răscolit de sentimente di­fe­rite care îi copleşesc fiinţa, ori­cât ar fi de nepăsător la prima ve­dere. Mai întâi este bucuria unei călătorii pe urmele paşilor Domnului vieţii noastre, prin a Cărui milă toţi ne-am vindecat, Păstorul şi Mielul, Care ne-a oferit posibilitatea de a fi şi noi, după har, fii ai lui Dumnezeu. Este apoi întâlnirea cu istoria, într-un spaţiu în care s-a scris cu adevărat istorie. Aici, aproape fiecare piatră are câte ceva de spus, iar dacă oamenii vor tă­cea, pietrele vor striga. Nu pu­tem uita nici acel sentiment de nevrednicie că tu, un biet muritor, păşeşti pe drumul Golgotei, chiar în ziua Vinerii Mari şi auzi ecourile îndepărtate ale gloatei care striga „ia-L, ia-L, răs­tig­neşte-L!“...

Mai poate fi şi mulţumirea sufletească de a te afla la Ie­ru­sa­lim pentru a face rugă­ciuni pen­tru cei din neamul tău şi pentru a fi martor la venirea unei lumini care nu-i din lumea aceasta, dar care ne aduce aminte, iară şi iară, să umblăm în lumină: „Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lu­mina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei“ (Ioan 12, 35, 36).

Dar nu despre aceste bucurii şi nici de descrierea locurilor amin­tesc acum. Vreau să spun doar câte ceva despre felul în care pelerinii români au petrecut Sfintele Paşti şi zilele pre­mer­gătoare acestei slăvite săr­bători.

Numărul pelerinilor români a fost foarte mare. Mulţi clerici, monahi, monahii şi credincioşi din toate zonele ţării au ţinut să meargă în Cetatea Ieru­sa­li­mu­lui. Sfintele slujbe, la care au par­ticipat oameni din toată lumea, au început în Sâmbăta lui Lazăr cu Sfânta Liturghie şi procesiunea de la Casa Mariei şi a Martei până la Mormântul lui Lazăr din Betania. Pe înserat a avut loc o altă procesiune de la casa Betfaghe la Ierusalim, cu stâlpări de finic şi ramuri de măslin, ca şi acum două mii de ani, la întâmpinarea Mân­tu­i­to­ru­lui la Poarta de Aur a Cetăţii.

La toate slujbele din Săp­tă­mâ­na Sfintelor Patimi, pe­le­ri­nii români, alături de ceilalţi, au recapitulat evenimentele petrecute „pentru noi şi pentru a noas­tră mântuire“. La Sfân­tul Mormânt, la Pretoriu, la Gol­­go­ta şi în alte părţi se ve­deau ştergare tradiţionale ro­mâ­neşti adu­se de credincioşii noştri. În Vi­ne­rea sfântă, cum sfinte sunt toate vinerile care ne aduc aminte de jertfa Celui care ne-a iubit, în apropierea Bisericii Sfântului Mormânt, mii de oameni veniţi de departe, din toate colţurile lumii, Îl căutau pe Domnul, în zi­ua răstignirii Sale. Fără să vrei, priveşti alături şi auzi felurite grăiri ale unor oameni pe care n-ai să-i mai întâlneşti vreodată. Am asemănat atmosfera cu aceea prezentată de cartea Fap­te­le Apostolilor în capitolul al II-lea, la ziua Cincizecimii când erau „parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi pro­ze­liţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!“ (Faptele Apos­to­li­lor 2, 9-11).

Ca şi atunci, în zile de mare praznic, oameni din lumea mare au venit în mod special, având cre­dinţa că-L întâlnesc pe Dom­nul, Care priveşte spre ei cu bu­nă­tate, cum a privit spre mul­ţi­mile care-L înconjurau în vremea mântuitoarei Sale pro­po­vă­duiri.

Biserica Sfântului Mormânt primeşte în această zi multe pro­cesiuni ortodoxe, romano-ca­to­lice, copte, armeneşti, ale etio­p­i­enilor şi altele. Poliţiştii, aju­taţi de metodele specifice, stăpânesc cu greu mulţimile care sunt dornice să intre în cea mai cunoscută biserică din lume. Se vede de departe că spaţiul nu-i poate primi pe toţi şi de aceea se observă întotdeauna dezordine, gălăgie, înghesuială, neorânduială. De altfel, nu cred că ai putea împăca mulţimile, aşa cum a făcut-o odinioară Domnul când acestea Îl îmbulzeau şi doreau să audă de la El cuvintele vieţii veşnice.

În Sâmbăta cea Mare la prânz, după multe ceasuri de aşteptare, de priveghere şi de ru­gă­ciune, am fost şi noi, românii, martorii celei mai mediatizate minuni din Cetatea mântuirii: venirea Sfintei Lumini. La Be­tle­em şi în împrejurimi se află o importantă comunitate de cre­dincioşi ortodocşi arabi (ade­vă­ra­ţii băştinaşi ai Patriarhiei Ie­ru­sa­limului) a căror prezenţă numeroasă (şi zgomotoasă) am remarcat-o în ziua Sâmbetei Sfinte şi Mari, la Ierusalim, în ro­tonda Sfântului Mormânt. În stilul lor specific, cu tobe şi strigăte puternice, care pot fi interpretate altfel de ne­cu­nos­că­tori, cereau insistent să vină din Cer Sfânta Lumină. Am slujit la momentul (Vecernia) coborârii Sfintei Lumini, în soborul prezidat de Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului şi al întregii Palestine.

Mărturiile veacurilor trecute despre venirea Luminii sunt cu­tre­murătoare. De pildă, Sfântul Narcis, episcop al Ierusalimului la sfârşitul secolului al II-lea, într-o noapte de Sfintele Paşti, după ce s-a terminat untdelemnul din candelele Sfântului Mor­mânt, l-a înlocuit cu apă şi to­tuşi, spre uimirea mulţimilor, ele au ars în continuare. Mai târ­ziu, în secolul al X-lea, un jurist arab, Ahmed ibn al-Kassa, face una din primele referiri la proprietăţile mira­culoase ale Sfintei Lumini: „Deşi e aprinsă, lumânarea nu te arde“. Apoi, în anul 1187, însuşi sultanul Salah al-Din vine la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare pentru a vedea minunea. El va stinge can­delele cu mâna sa, dar acestea se aprind din nou. Ştirea este menţionată în Itinerarium Peregrinorum et Gesta Regis Ricardi.

În plus, Ioan VI Canta­cu­zi­no scrie la 1360: „În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo, cântând imnul Învierii lui Hristos, o Lumină din Cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate la Mormântul lui Hristos“. Şi, lucru şi mai minunat, în anul 1580, în timpul ocupaţiei oto­ma­ne a Ie­ru­sa­limului, armenii bo­gaţi din Ierusalim au plătit sultanului ca să oficieze slujba în locul Patriarhului grec Sofronie al IV-lea. Acesta a fost silit să rămână cu credincioşii în afa­ra Bisericii Învierii. În timp ce se rugau, săvârşind rânduiala obiş­nu­ită a slujbei, Sfânta Lumină a despicat o coloană de marmură de la intrare, exis­tentă şi azi, şi din acea cră­pătură toţi au aprins lu­mâ­nările. Tounom, un muezin musulman, a văzut mi­nu­nea şi s-a convertit la ortodo­xie. A fost ucis pe loc de ceilalţi musulmani, şi este pomenit în calendarul ortodox ca sfânt mucenic.

Biserica ne-a îndemnat stă­ru­itor, mai ales în perioada de pregătire a Postului Păresimi­lor, să lepădăm lucrurile în­tu­ne­ricului, să ne îndreptăm viaţa şi să-L urmăm pe Domnul. Sunt multe feluri de lumini care ne pot împodobi sufletul: lumina credinţei, lumina iubirii, lumina faptelor bune. Cel care se încununează şi cu Lumina Învierii poate fi considerat, cu adevărat, un om binecuvântat.

În noaptea Învierii, la Bi­se­ri­ca românească şi în spaţiul dimprejurul ei s-au adunat pe lângă pelerini mulţi români rezidenţi în Israel. N-au uitat de cea mai mare sărbătoare a noastră şi au cinstit-o venind, unii, de la distanţe apreciabile. Acestea sunt bu­curiile care rămân printre tris­teţile care ne înconjoară.