Drumul întoarcerii, mai important decât al risipirii

Cuvintele Evangheliei au o frumusețe fără seamăn, pătrund în chip special la inima cititorului, astfel încât pot face ca sufletele împietrite să se schimbe. S-a spus că dacă întreaga Scriptură s-ar pierde și ar rămâne doar Pilda Întoarcerii Fiului risipitor, ar fi destul pentru îndreptarea omului către Dumnezeu.

Tema Evangheliei este o invitație de aducere aminte și privire către bunătatea Părintelui ceresc. Adeseori, fiii cer părinților lucruri de care nu au nevoie, dar iubirea părinților, în cazul Evangheliei a părintelui cel bun, nu are margini. Nu știm să le apreciem bunătatea, de aceea greșim drumul în viață, ne risipim și devenim toți, chiar dacă nu recunoaștem, fii risipitori.

Primul înțeles legat de această preafrumoasă și tulburătoare Evanghelie este al drumului către casă.

Am avut în copilărie, în tinerețe sau altădată experiența unei călătorii pe munte, în pădure, în hățișul unei dumbrăvi. Ni s-a întâmplat, poate, să nu mai găsim drumul de întoarcere.

De câte ori nu s-a vorbit, chiar și în ultima perioadă, despre copiii care s-au pierdut de mama și tatăl lor? Copii rătăciţi, care au fost găsiți după multe ceasuri de căutare. Alții au fost găsiți fără suflare. Când ai pierdut drumul către casă, mai ales în vremea friguroasă ori împresurată de pericole, ai pierdut totul. Oare auzim strigătul copiilor care s-au rătăcit de casa părinților?

Evanghelia Întoarcerii Fiului risipitor ne așază în fața ochilor sufle­tești trei personaje: un tată prea bun, așa cum este Dumnezeu întotdeauna, bogat în bunătate, îndelung-răbdător și milostiv, cum rostim în ecfonisele slujbelor. Alt personaj este fiul tânăr, lipsit de experiență, plecat departe, cu încercările ori risipirile cunoscute, și un altul statornic la prima vedere și ascultător față de tatăl său.

Orice plecare este foarte grea! Orice abatere și îndepărtare de la rânduieli aduc risipire și zbucium.

Orice s-ar întâmpla în viața cuiva, mult mai importantă este întoarcerea! Nimeni nu va putea găsi o altă cale, decât aceea a Blândului Păstor, Care a mers pe marginea prăpastiei pentru a căuta oaia cea pierdută. Oaia cea pierdută sunt eu, poate fi și un alt fiu risipitor, sau mai mulți, acest lucru nu mă privește nicidecum, iar Tatăl Cel îndelung-răbdător, Părintele din ceruri, va aștepta mereu întoarcerea noastră...

Despre cuvintele acestei Sfinte Evanghelii ne tâlcuiesc marii teologi, Marii Părinți ai Bisericii. Sfântul Chiril ne spune: Această parabolă poate fi privită ca fiind destinată nea­murilor păgâne. Unul era drept, cuviincios dintre fii, iar celălalt, risipitor, a cheltuit partea de avere, tot ce avea strâns, și s-a aruncat la roșcovele cu care se hrăneau porcii. Doar o parte din oameni au păstrat și păzit ceea ce li s-a dat. Alții s-au lipit întru totul de bunătatea și grija, de dragostea aceasta și au ajuns fără de cinste de viața cea bună și virtuoasă. Au căpătat ca hrană basmele mincinoase ale păgânilor care li s-au hărăzit în chipul roșcovelor, care au puțină dulceață în ele, sunt uscate și nehrănitoare, căci i-a hrănit pe ei diavolul cu istorisirile neadevărate și cu dulcegăriile și vorbele basmelor.

Exegeții spun că prin pilda celor doi fii Hristos a vrut să-i înțeleagă pe sfinții îngeri din cer și pe oamenii care sunt pe pământ. Fiul cel mare îi reprezintă pe îngeri, fiul cel tânăr și risipitor semnifică neamul omenesc.

Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, ne spune câteva lucruri importante privind interpretarea duhovnicească a parabolei. În primul rând, despre cel care s-a dus în țara îndepărtată vorbește ca despre cel care se va da în lături de la Dumnezeu și va cheltui toate darurile dum­ne­zeiești. Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin, citim în (Psalmul 15, 8), iată, cei ce se depărtează de la Tine vor pieri (Psalmul 22, 26), deci toți cei care au plecat de lângă Domnul au pierdut bucuria negrăitei șederi întru Împărăția Lui.

Fiul cel tânăr a risipit avuția. Fapta bună, una singură este, iar răutatea în multe feluri și multe rătăciri pricinuiește, spune Sfântul Teofilact. După ce și-a cheltuit avuția, cel plecat departe nu foamete de pâine, ci foamete de a asculta cuvântul Domnului a avut (Amos 8, 11).

Cei care nu se tem de Domnul trec prin astfel de situații. Nu au lipsă cei care se tem de Domnul, citim în Psalmul 33, 9. Temerea de Domnul aduce bucurii negrăite, iar lipsa acestei temeri aduce încercare și foamete mare. Este foamea după Dumnezeu, în primul rând, pe care unii nu o înțeleg, dar pe care alții o și urmează neîncetat.

Când te temi de Dumnezeu, este bogăție în casa ta, iar când nu risi­pești, împrăștii. Cel care s-a dus departe de Dumnezeu nu are în ochi fața Lui. De aceea duce lipsă, fiindcă nici un cuvânt dumnezeiesc nu lucrează întru acesta.

Referindu-se la momentul venirii în sine a celui care și-a risipit avuția, Sfântul Teofilact ne spune că afară de sine fiind și nepetrecând în partea celor cuvântătoare, a ajuns la momentul venirii în sine, gândind și la pocăință și venind la cea din afară rătăcire.

Sfântul Teofilact vorbește despre diferența argatului față de fiu, întâlnindu-se trei situații: unii ca niște robi săvârșesc lucrul cel bun, temându-se de judecată, alții par a fi argați, care pentru râvna bunătăților se ostenesc să placă lui Dumnezeu, precum David zice: Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările tale în veac spre răsplătire, iar alții sunt fiii care pentru dragostea către Dumnezeu împlinesc poruncile Lui, după cum mărturisește Profetul David: Cât am iubit Legea ta, Doamne, toată ziua cugetarea mea este. Minunate sunt mărturiile Tale, pentru aceasta le-a cercat pe ele sufletul meu!

Un loc deosebit în înțelegerea acestei pilde îl ocupă fiul rămas acasă, aparent râvnitor și osârduitor. Totuși acesta se arată zavistnic, fiind comparat, după cum ne spune Sfântul Teofilact, cu fariseii care se socoteau curați și drepți, cârtind asupra Domnului că îi primea la Sine pe vameși și pe desfrânați. De aceea Domnul, spune Sfântul Teofilact, a rostit această pildă împreună cu altele care au același subiect. Fariseii murmurau că erau drepți mai mult decât vameșii și la fel s-a comportat și fiul rămas acasă.

Pilda arată atitudinea fariseilor că măcar de ar fi drepți și toată porunca lui Dumnezeu de ar fi împlinit, nu trebuie vreodată să se mâhnească pentru primirea păcătoșilor și nu este de mirare dacă ne mâhnim pentru cele care se par că se fac cu nevredni­cie. Atât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu și cu atât de mare îndestulare ne oferă bunătățile Sale, încât se poate naște de aici și cârtire după cuvântul pe care îl folosim noi, spune Sfântul Teofilact.

Fiul cel mare nu vrea să intre, iar părintele iubitor iese și îl roagă. Totdeauna fiind eu în osteneli, nici de o mângâiere nu m-ai învrednicit. Așa­dar, aceasta este ținta pildei, cum ne spune Sfântul Teofilact, ce s-a zis pentru fariseii care protestau, întrucât păcătoșii erau primiți de Domnul în preajma Sa.

Evanghelia Duminicii Fiului risipitor ne îndeamnă la întoarcere. Chiar dacă ne-am depărtat prin neascultare și am plecat în lumea păcatului, chiar dacă veșmântul nostru nu mai este strălucitor, fiind vorba de veșmântul cel preacinstit pe care l-a țesut Duhul Sfânt la Botezul fiecăruia, trebuie să persiste mereu gândul reîntoarcerii, să existe momentul umilinței, când ne-am putea și noi con­sidera argați sau rătăcitori, nu doar fii iubiți. Momentul întoarcerii înseamnă, de fapt, reprimirea noastră înaintea milostivirii lui Dumnezeu.

Reîntâlnirea cu Dumnezeu se face doar cu inimă înfrântă și smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50). Părinții Bisericii, marii rugători și trăitori ai pustiului, ne învață că atunci când ești în prăpastie nu trebuie să deznădăjduiești, iar când te afli pe vârf de munte sau aproape de înălțime, să nu te uiți îna­poi, ca să nu amețești.

Întoarcerea la Dumnezeu este cel mai important lucru din viața fiecăruia dintre noi. Dacă ai căzut, ridică-te! Și dacă iarăși ai căzut, iarăși ridică-te! De câte ori s-a întâmplat să avem o astfel de experiență! Când ne-am înstrăinat de frații noștri, ne considerăm mai buni și ne așezăm în locul judecății lui Dumnezeu, atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu. Când revenim în sine, ne smerim și nu avem aceeași atitudine asemenea fiului rămas acasă lângă tatăl său, ci avem bucuria de a privi către ceilalți ca la fiii și frații noștri mai mari sau mai mici, care au aceeași posibilitate de a fi primiți în brațele părintești, atunci viața noastră se va schimba.

În amintirea acestei Evanghelii, Biserica, prin imnografii și trăitorii ei, a alcătuit una dintre cele mai frumoase cântări din tezaurul nostru de cult: Brațele părintești sârguiește a mi le deschide mie, că în desfătări am cheltuit toată viața mea, spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale, privind Mântuitorule, acum, nu trece cu vederea inima mea cea săracă, căci către Tine, Doamne, cu umilință strig: Am greșit, Părinte, la cer și înaintea Ta! Cântarea amintită o intonează întotdeauna monahii pentru frații lor, pentru a nu se arăta plini de răutate și indiferență la întoarcerea cuiva și pentru a mărturisi că iubirea lui Dumnezeu se răsfrânge asupra tuturor, chiar dacă noi am putea avea uneori sau întotdeauna ochiul viclean și neiubitor.

Evanghelia Întoarcerii Fiului risi­pitor se adresează în primul rând
nouă! Ne cheamă din țara îndepărtată pentru a ne întoarce la Părintele Cel bun. Trebuie să luăm hotărârea de a ne întoarce, să nu mai rămânem departe! Călătoria spre Părintele Cel bun poate începe...

Drumul spre Casă aduce negrăite bucurii...