Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Duhovnicia pe internet

Duhovnicia pe internet

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 19 Feb 2008

▲ Presupun că foarte multă lume va citi acest text anume pe internet, pe pagina ziarului, dedicată oamenilor de o anumită factură interioară, şi sper ca aceştia, şi nu numai ei, să înţeleagă, din propria lor experienţă, ceea ce am vrut să spun ▲

De când a luat amploare internetul, se aud tot mai des voci care semnalează problemele de comunicare pe care le creează acesta. Ei amendează comunicarea virtuală, care nu poate suplini întâlnirea faţă către faţă şi duce la carenţe în ce priveşte confruntarea reală cu ceilalţi semeni. Sigur că statul în faţa calculatorului nu te poate face mai comunicativ în viaţa de pe stradă sau mai descurcăreţ, totuşi, cred că această comunicativitate, atât de apreciată, nu te poate ajuta în mod real să-ţi deschizi sufletul. Ea este doar utilă, ca să îţi „aşterni mai bine unde să dormi“, ca să citez din înţelepciunea populară. Joaca din stradă, grupul de copii care se zbenguie sau prietenii anumitor vârste, oricare ar fi acestea, ne ajută să formăm o societate diversă, o grămadă de oameni care să nu îşi scoată ochii unii altora atunci când se întâlnesc. În mare, acesta este rolul asocierilor întâmplătoare, datorate constrângerilor de spaţiu, vârstă, stare socială şi chiar gen.

Se ştie foarte bine cât de greu este să găseşti, în ziua de astăzi, un grup de oameni cu care să gândeşti şi să simţi în acelaşi fel. Bisericile ar trebui să fie astfel de locuri, însă, din diferite motive, la biserică nu găseşti comunitatea de co-gânditori. În domeniul credinţei este foarte important totuşi să ai cu cine împărtăşi şi cu cine să „te împărtăşeşti“. Cuvintele „suntem acelaşi trup, deoarece mâncăm din aceeaşi pâine“ nu sunt doar vorbe goale, iar dacă trupul celor care sunt împreună la adunare (eklesia) nu formează o unitate din cauza diferenţelor de abordare a aceleiaşi realităţi, atunci golul din suflet nu se poate umple.

Parohiile din ziua de astăzi, mai ales cele de la oraş, în majoritatea cazurilor nu reprezintă comunităţi reale de oameni care gândesc în acelaşi fel. Eterogenitatea comunităţilor parohiale urbane contemporane nu are nici o legătură cu scopul creării acestei unităţi administrativ-teritoriale şi, de aceea, a te aşeza duhovniceşte în cadrul lor este aproape imposibil, fiind nevoie de căutarea celei care îţi este după suflet şi credinţă. După cum am menţionat în alte rânduri, oamenii merg la biserică din diferite motive, iar a afla o biserică în care să te regăseşti în totalitate este foarte greu. Nu este doar preotul cel care ar fi bine să încerce să formeze o comunitate reală, ci şi credincioşii ar fi bine să se intereseze mai mult de viaţa celorlalţi.

Nu ştiu cât de îndepărtată este atitudinea de indiferenţă faţă de viaţa celor din jur atunci când ne referim la oamenii care nici nu ştiu măcar să utilizeze calculatorul faţă de aceea a celor care comunică foarte mult pe internet. Prăpastia creată între oameni, la nivel de comunicare, nu este, mai ales în România, rodul unei lipse îndelungate de convorbire reală, deoarece internetul nu există demult, şi ţara noastră este încă pe ultimul loc în Uniunea Europeană privind accesul populaţiei la acest serviciu de date. Aşadar, de unde ideea că internetul este cel care îi face pe oameni necomunicativi, când vedem că nu vrem să vedem şi nici nu ne interesează să ne cunoaştem nu doar vecinii, ci chiar familia şi prietenii ocazionali (să ne gândim doar când am petrecut ultima oară timp cu părinţii care stau poate în acelaşi oraş sau cu verii, prietenii din liceu sau facultate, în caz că aceştia au existat?). Nu mă refer aici la o petrecere sărbătorească, ci la o şedere în acelaşi duh, căci de aceea ne alegem ca prieteni oameni care gândesc în acelaşi fel ca noi.

Daţi-mi voie să-mi exprim opinia că, prin intermediul internetului, unde nu are importanţă vârsta, genul sau starea socială, atât de importante în comunicarea materială, din stradă, oamenii se pot întâlni şi împărtăşi din problemele şi bucuriile lor aşa cum nu o pot face altfel. În viaţa de zi cu zi este dificil să vorbeşti cursiv, fără să te poticneşti, fără să ai trac, fără să gândeşti că celălalt te va înţelege greşit, dar lucrurile stau exact invers atunci când vrei să spui ceva în cadrul unui forum dedicat oamenilor care pe care îi leagă ceva anume. Astfel s-au constituit multe grupuri virtuale de mămici, pasionaţi de automobile, bolnavi, oameni de ştiinţă şi, nu în ultimul rând, de creştini ortodocşi, în cadrul cărora oamenii din diferite colţuri ale ţării sau chiar din lume îşi împărtăşesc cunoştinţele, necazurile şi sentimentele, fără să se teamă de vreo piedică, obişnuită în viaţa reală. Oare nu dezinhibarea totală este idealul unei spovedanii, în cadrul căreia creştinul trebuie să-l vadă în preot pe Însuşi Mântuitorul, care îl ascultă şi îl mângâie? Şi de câte ori nu i s-a întâmplat oricui să roşească sau să încerce să voaleze păcatul din bun simţ sau din simpla obişnuinţă cu politeţea, numele pe care îl capătă uneori făţărnicia? Îmi amintesc o întâmplare cu Sfântul Vasile cel Mare, care a acceptat să spovedească o femeie, în calitate de excepţie, printr-o scrisoare, căci acesteia îi era prea ruşine ca să se înfăţişeze marelui ierarh.

Chiar dacă aceasta nu este o regulă în ce priveşte spovedania, ne trimite totuşi cu gândul la comunicarea sentimentelor ca şi cum ai fi doar în faţa conştiinţei, doar în faţa lui Dumnezeu, ca atunci când te rogi în cămara ta. De aceea, cred că internetul este, cu limitările care se impun, căci această unealtă a modernităţii este şi o mare ispită pentru mulţi care nu au discernământ, o posibilitate unică de comunicare reală a gândurilor, fără vreo barieră socială prefabricată. Anume pe internet consider că poţi cunoaşte cel mai bine ceea ce e în interiorul omului, căci el nu se fereşte de nimic, se oferă în toată „goliciunea“ personalităţii sale. Presupun că foarte multă lume va citi acest text anume pe internet, pe pagina ziarului, dedicată oamenilor de o anumită factură interioară, şi sper ca aceştia, şi nu numai ei, să înţeleagă, din propria lor experienţă, ceea ce am vrut să spun.