Duhul Sfânt îl readuce pe Hristos, în chip mistic, în Biserică

Pogorârea Duhului Sfânt este un eveniment definitoriu al istoriei umanităţii restaurate prin jertfa şi învierea Fiului lui Dumnezeu. Semnificaţiile profunde ale acestui moment mântuitor se regăsesc, pe de o parte, în planul epifanic al revelaţiei Preasfintei Treimi, iar pe de alta, în definirea unei structuri misionare vizibile, Biserica, organizată spre a îndrepta cosmosul către devenirea întru Împărăţia lui Dumnezeu.

Era de aşteptat ca Mângâietorul promis de Hristos să fie dat Apostolilor şi, prin ei, lumii întregi. Era timpul descoperirii Duhului Sfânt, care în Treime purcede de la Tatăl, dar este trimis oamenilor de Fiul (Ioan 15, 26). Sub aspect teologic, trebuie remarcată lucrarea de reciprocitate a acţiunilor Persoanelor Treimice în raport cu lumea: Fiul se întrupează "de la Duhul Sfânt" (Matei 1, 18, 20), iar Duhul se pogoară anunţat de Fiul. Hristos îşi începe predica în sinagoga din Capernaum invocând prezenţa Duhului Sfânt asupra Sa (Luca 4, 18); în schimb, Duhul Sfânt îl readuce pe Hristos, în chip mistic, în Biserică, sub forma euharistică, pentru deplinătatea comuniunii.

Ia naştere, aşadar, "una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică": trup al lui Hristos (I Corinteni 12, 27) însufleţit de harul nevăzut al Duhului Sfânt. Avem prilejul de a reflecta pe marginea acestor coordonate, în contextul lumii de azi. Dintru început, frapează recursul la unitate. Pentru a fi Biserică, trebuie să fie una. Fiind comunitatea celor botezaţi în numele unui crez, ea nu acceptă alteritate, în măsura în care credinţa însăşi nu se negociază. Ortodoxia, singura păstrătoare fidelă a tezaurului doctrinar nealterat, moştenit pe filiera Tradiţiei, încă de la Cincizecime, este îndreptăţită să revendice unicitatea raportării corecte la semnificaţia denumirii de Biserică. Alte confesiuni creştine, din spaţiul spiritualităţii occidentale, nu pot fi decât, în cel mai fericit caz, "Biserici nedepline", aşa cum le numea părintele Stăniloae, în măsura în care se observă desprinderea lor, în diferite privinţe, de la Adevărul revelat. Există, din păcate, astăzi, tendinţa de a masca, sub titulatura de "Biserică", curente religioase precum scientologia, mormonismul sau chiar satanismul şi luciferismul - evident, în sens abuziv, valorificând popularitatea conceptului prin mijloace de disimulare ce pot fi încadrate în categoria tehnicilor moderne de manipulare.

Biserica este sfântă. Ca trup al lui Hristos, ea este păstrătoare a sfinţeniei şi, în acelaşi timp, sursă a ei către lume. Depozitară a harului necreat, oferit prin acţiunea directă a Duhului Sfânt, ea nu-l tezaurizează în mod egoist, ci îl transmite în dar, pentru transfigurarea lumii şi omului. Chemarea la părtăşia din sfinţenie se concretizează într-o necontenită însufleţire a procesului de îndumnezeire a omului prin har şi de sfinţire a creaţiei. Participarea tainică a lui Dumnezeu la acest proces, la care e Însuşi prezent prin energiile Sale necreate, transformă Biserica în locul întâlnirii fericite dintre sfinţenia Sa şi sfinţenia creaturilor Sale.

Universalitatea Bisericii a pus şi continuă să pună probleme de înţelegere misionară corectă. Concret, ea se referă la cerinţa Mântuitorului ca Evanghelia Sa să fie propovăduită la toată făptura (Matei 28, 19). Deşi s-a născut în sânul poporului ales, El a venit în lume pentru mântuirea tuturor neamurilor, chemate să se împărtăşească de roadele jertfei Sale pe Golgota şi ale slăvitei Sale Învieri. Transmiterea dreptei învăţături trebuie înţeleasă nu ca o acţiune de atragere universală de adepţi, ci ca pe o lucrare dumnezeiască de separare a Adevărului de minciună, prin mărturisire plină de curaj, însufleţită de valorificarea comună a dialogului, care a dat naştere conducerii sinodale, adică sobornicităţii autentice a Bisericii.

Ortodoxia este, nu în ultimul rând, apostolească. Este, de fapt, singura păstrătoare autentică a duhului misionar apofatic al ucenicilor Mântuitorului, care conştientizau Prezenţa care le înrâurea activitatea. De aceea, Sf. Pavel spunea: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine" (Galateni 2, 20). Hristos este viu în Biserica Sa, pe care n-a părăsit-o niciodată, căci El a zis: "Porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18). Cu atât mai ridicole ni se par pretenţiile unor confesiuni contemporane de a propune refacerea creştinismului de tip apostolic, după aproape 2.000 de ani de tradiţie misionară autentică. Mişcări harismatice şi fundamentaliste îşi revendică momentul Cincizecimii ca deschizător al unui tip aparte de religiozitate, impregnată cu manifestări psihotice, ascunse sub masca "nevinovată" a glosolaliei, profeţiei sau altor harisme. Deşi acestea din urmă au clădit edificiul Bisericii primare prin maniera în care au însufleţit lucrarea de propovăduire, ele şi-au încetat în timp acţiunea, după cum Sfântul Pavel anticipase (I Corinteni 13, 8). Şi alte curente de opinie, de care postmodernitatea nu este străină, cum ar fi neognosticismul şi neopăgânismul, încearcă o reevaluare a timpurilor apostolice, din perspectiva alterată a formulării şi justificării ideologiilor aberante, nihiliste, seculariste, individualiste, favorizând globalismul şi consumismul şi declanşând o ofensivă fără precedent împotriva valorilor tradiţionale.

În faţa tuturor acestor provocări, Ortodoxia rezistă. Pentru că nu este o simplă organizaţie, confesiune sau grupare. Este casa zidită pe stâncă (Luca 6, 48). Este Biserica deplină.