Dumnezeu - Cel Care ne dă putere

Cum am remarcat şi în urmă cu o săptămână, luna iulie poate fi numită una a tămăduirilor, dacă se are în vedere faptul că pericopele evanghelice citite în această perioadă relatează vindecări săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos şi că începutul şi sfârşitul lunii sunt ocazii de prăznuire a unor sfinţi tămăduitori fără de arginţi (Sfinţii Mucenici Cosma şi Damian - 1 iulie şi, respectiv, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon - 27 iulie).

Evenimentul tămăduirii slăbănogului din Capernaum, fragment extras din Evanghelia după Matei (9, 1-8), a fost citit şi în Duminica a II-a din Post, pe 15 martie, atunci fiind însă un text paralel din Evanghelia Sfântului Marcu (II, 1-12). Pericopa este foarte cunoscută creştinilor, deoarece oferă o seamă de învăţături extrem de actuale: grija pentru ceilalţi, puterea rugăciunii pentru ceilalţi, pericolul judecării şi condamnării celui de lângă noi, importanţa curajului de a înfrunta necazurile din viaţă.

Evanghelistul Matei nu mai aminteşte de faptul că paraliticul fusese adus în faţa Domnului pe un pat improvizat după ce fusese coborât de patru prieteni ai săi prin acoperişul casei. Dar rămân elementele esenţiale: vindecarea vine în urma iertării şi orice faptă bună atrage suspiciuni. Da, oricât de ciudat ar părea, deşi binele ar trebui să nască mai departe alt bine, se întâmplă să faci o faptă bineplăcută lui Dumnezeu şi ceilalţi să cugete cele rele în inimile lor. Căci, în afară de o pericopă a vindecării, cele opt versete sunt un semnal asupra faptului că ceea ce contează în primul rând în viaţa noastră este inima, lăuntrul, adâncul de nedescris din noi. De altfel, o analiză a cuvintelor folosite în acest fragment ne îndreptăţeşte să spunem aceasta. Ele privesc în mod direct interiorul omului sau se referă la acţiuni ce ţin de partea sufletească: „Şi Iisus, văzând credinţa lor“, „ziceau în sine“, „ştiind gândurile lor“, „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?“, „Iertate sunt păcatele tale“, „a ierta păcatele“, „s-au înspăimântat“.

După această constatare de ordin lingvistic ne este mai uşor să pricepem de ce vindecarea slăbănogului vine de-abia după ce Hristos-Domnul iartă păcatele celui paralizat. Şi mai este ceva: bolnavul este încurajat, este îndrumat să creadă, să spere că se poate. „Îndrăzneşte, fiule!“. Problema paraliticului nu era doar boala, ci şi teama, slăbiciunea sufletului. El ajunsese într-o stare jalnică şi pentru că, poate, nu avusese destulă îndrăzneală să înfrunte ispitele, nu fusese destul de tare încât să creadă că poate evita răul din viaţa sa. Vi se pare o situaţie cunoscută? Nu credeţi că ne asemănăm lui din acest punct de vedere? Nu consideraţi că stările noastre sufleteşti sunt cauzate de felul în care privim lumea şi pe cei din jur? De câte ori nu conştientizăm că problemele noastre izvorăsc din modul în care trăim? Desigur, „oglinda“ ne este oferită de duhovnic de multe ori, dar cât de dramatic sau surprinzător este să aflăm că, de fapt, durerile şi dezamăgirile ni le „furnizăm“ singuri. Să aflăm că dezordinea din viaţa noastră este urmarea faptelor pe care, conştient sau nu, le facem. Că boala nu este blestemul cuiva, ci o formă prin care Dumnezeu vrea să ne transmită ceva. Sau că dacă nu găsim pe cineva potrivit alături ori nu ştim ce înseamnă „a fi potrivit“ ori nu căutăm unde trebuie. În mod cert, însă, responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă ni se datorează în mare măsură. Atunci, cu această concluzie în buzunarul minţii, putem purcede la un drum de limpezire a lăuntrului. Cum? Putem începe prin a renunţa la cugetarea celor rele. Să constatăm cele ce se întâmplă în jur, să învăţăm din faptele bune ale semenilor şi să evităm greşelile lor, întotdeauna, însă, fără să emitem judecăţi de valoare legate de aceste acţiuni.

Ar mai fi un lucru pe care dorim să îl evidenţiem. Ultimul verset al pericopei relatează reacţia oamenilor care au fost de faţă la miracolul însănătoşirii paraliticului: „Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere“. Aşadar, au putut să constate şi să mărturisească veridicitatea întâmplării. S-au speriat şi au slăvit pe Dumnezeu. Şi ce au mai remarcat? Că DOAR Dumnezeu „dă oamenilor asemenea putere“. Şi dacă este cineva care susţine că de la el şi prin el se pot face minuni, acela este departe de Dumnezeu, departe de Ortodoxie. Iar acel „dacă“ de mai devreme este unul care pleacă de la observarea realităţii în care trăim. Mulţi se laudă cu puterea tămăduirii, afişează harisme incredibile, prind în capcane o seamă de naivi sau de oameni disperaţi, dispuşi să încerce orice. Dumnezeu vede şi judecă. Nu suntem în măsură să o facem noi, ci doar să atenţionăm şi să sfătuim pe cei tentaţi să meargă la „vindecători de ocazie“ să evite căile lor şi să caute doar drumul spre Dumnezeu. De ce? Pentru că harul Său lucrează în Biserică şi tămăduirea vine aici. Spovedanie, Împărtăşanie, Maslu, rugăciuni şi binecuvântări. Nu există om care să nu-şi regăsească cererile sale în rugăciunile tradiţionale ale Bisericii. Trebuie doar să mergem şi să cerem iertarea păcatelor şi ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că El este Cel care ne dă putere.