Dumnezeul creştinilor începe să-şi „schimbe adresa“

S-a scris imens despre istoria creştinismului şi se va mai scrie, cu certitudine, la fel de mult. Pe de altă parte, însă, în ultima vreme, apar tot mai multe întrebări legate de prezentul şi viitorul creştinismului. Nu fără temei, într-o lucrare a sa intitulată Va muri creştinismul?, J. Delumeau trage o concluzie aparent paradoxală, care se poate constitui într-o premisă pentru o discuţie pe această temă: „Dumnezeu, altădată mai puţin viu decât s-a crezut, este astăzi mai puţin mort decât s-a spus“. S-a vorbit despre „agonia“ creştinismului şi „moartea lui Dumnezeu“, la fel cum s-a vorbit şi s-a scris despre „reevanghelizarea“ lumii, despre readucerea lui Dumnezeu în sufletele oamenilor.

Amnezia culturală a europenilor

În 1996, 76% dintre belgienii francofoni chestionaţi au recunoscut că Biserica romano-catolică traversează o perioadă de criză, iar 57% dintre ei au afirmat că aceasta „moare“. În acelaşi context, într-un interval de zece ani (1990-2000), numărul catolicilor germani plătitori de impozit către Biserică a scăzut cu un milion, iar cel al protestanţilor, cu două milioane. Conform unui studiu din noiembrie 1998, 42% dintre britanici şi 49% dintre olandezi se declară fără religie, iar potrivit unui sondaj din iunie 2000, la fel se declară şi 42% dintre francezi. La nivelul întregii Europe, cei care se declară fără religie provin preponderent din rândul tinerilor. În Cehia, o analiză făcută în 1999 a stabilit că 43,2% din populaţie se declară „credincioşi“, 48,5% „necredincioşi“ şi 8,3% „atei“. Fireşte, sondajele şi statisticile trebuie acceptate totdeauna cu mare prudenţă, întrucât uneori se contrazic între ele, în funcţie de întrebările puse. În fond, în zilele noastre, poţi să te declari „fără religie“ şi, în acelaşi timp, „de tradiţie“, „sensibilitate“ sau „cultură“ ortodoxă sau catolică şi să mergi arareori la biserică pentru o căsătorie, botez sau înmormântare. De asemenea, poţi să te declari în acelaşi timp „fără religie“ şi „credincios“.

În cadrul întâlnirii de la Roma (oct. 1999), s-a afirmat clar: „Supremaţia culturală a marxismului a fost înlocuită de cea a unui pluralism nediferenţiat şi, prin însăşi esenţa lui, sceptic sau nihilist. (…) Există marele risc al unei descreştinări progresive şi radicale a continentului (...), astfel încât se poate formula ipoteza unui fel de apostazie a Europei“ (Le Monde, 17 aprilie 2004). Cardinalul Poupard deplângea şi el, cu acelaşi prilej, „agnosticismul intelectual, amnezia culturală şi afazia religioasă“ a europenilor. Având aceeaşi percepţie, monseniorul Hippolyte Simon scria într-o carte a sa din 1999, Către o Franţă păgână?, că „dacă nu se schimbă ceva, suntem în impas“, dată fiind existenţa unor „blocaje de transmisie“ creştină între părinţi şi copii. Ultimele mărturii ale unei civilizaţii creştine, spune el, cum ar fi întreţinerea bisericilor, calendarul religios, respectarea semnificaţiei religioase a duminicii etc., nu mai reprezintă decât o „datorie“ faţă de un creştinism căruia, în curând, nimeni nu-i va mai înţelege sensul. Dacă nu va avea loc o reacţie, subliniază cardinalul, „vom eşua cu toţii“. Tot la fel, cardinalul Dannels aminteşte de o anume „defrişare a memoriei creştine“.

Cine a salvat Antichitatea, cine a creat universităţile?

În momentul dezintegrării U.R.S.S., o anchetă a stabilit, după cum urmează, procentele celor declaraţi „fără religie“: în Bulgaria, 66%; în fosta R.D.G., 65%; în Rusia, 64%; în Cehoslovacia, 44%; în Ungaria, 42%.

Le Monde din 14 februarie 2001 a consacrat o pagină întreagă „agravării pe plan mondial a persecuţiilor minorităţilor creştine“. Chiar şi la ora actuală, Bisericile creştine numără 400 de milioane de credincioşi victime ale discriminărilor şi 200 de milioane supuşi persecuţiilor. Niciodată nu s-a încercat suprimarea creştinismului mai mult decât în secolul XX. În mai 2000, cu ocazia omagiului ecumenic adus la Colosseum „mărturisitorilor credinţei creştine“ din secolul XX, în prezenţa reprezentanţilor tuturor confesiunilor creştine, a apărut o lucrare cu titlul Il secolo del martirio, scrisă de Andrea Riccardi, istoric italian aflat la originea comunităţii romane de la Santâ Egidio.

Dincolo de orice speculaţii, aportul pozitiv al creştinismului de-a lungul istoriei nu poate fi minimalizat. Creştinismul şi-a lăsat amprenta prezenţei sale în timp şi spaţiu. O dovedesc atâtea opere de artă pe care şi oameni care nu au nimic în comun cu religia se străduiesc să le protejeze. Creştinismul a reuşit, prin mesajul său, să inspire, într-o extraordinară diversitate, realizarea atâtor biserici, sculpturi, picturi şi cântări. De ce toate marile orchestre ale lumii introduc în programele lor Patimile lui Bach şi Mesia lui Händel? Cine a copiat în Evul Mediu şi, prin urmare, a salvat marile opere literare ale Antichităţii? Cine a creat universităţile şi colegiile? Sunt admirate reuşite arhitecturale, picturale sau muzicale, dar se face abstracţie de inspiraţia religioasă care a călăuzit crearea lor. Se vorbeşte tot mai mult despre ştiinţa modernă, despre drepturile omului şi emanciparea femeii, fără a se sublinia suficient faptul că toate acestea s-au produs în spaţiul creştin. Pe drept cuvânt, Chateaubriand sublinia „geniul creştinismului“, având în vedere imensa bogăţie a patrimoniului său spiritual, artistic şi intelectual.

Nu trebuie ignorat, însă, faptul că viitorul creştinismului va cunoaşte, ba chiar deja cunoaşte, alte repere. În prezent, creştinismul se focalizează preponderent în America Latină, Africa şi Asia. Cu puţin umor, s-ar putea spune că Dumnezeul creştinilor începe să-şi „schimbe adresa“, dar nu pentru prima oară. Cu multă vreme în urmă, a fost foarte prezent în Asia Mică şi în Africa de Nord, regiuni pe care le-a părăsit aproape complet între timp. La început de secol XXI, două miliarde de oameni se recomandă creştini. Descreştinarea, evidentă în Europa, nu înseamnă neapărat declinul istoric şi mondial al creştinismului. S-a vorbit şi se vorbeşte, de pildă, de „explozia monastică“ creştină în secolul XX: în această perioadă, conform informaţiilor oferite de Bulletin de lâAlliance Intermonastčres (A.I.M.), 70, 2000, au apărut în lume 335 de noi mănăstiri, dintre care 116 între 1980 şi 2000. Cele mai multe se află în America de Sud, Africa şi Asia.

33.800 de secte creştine

Întrebarea care se pune tot mai mult în ultima vreme privind perspectivele creştinismului este legată, însă, nu atât de „cantitatea“, cât de „calitatea“ sa. În 1900, numărul confesiunilor creştine din întreaga lume era de 1880, iar azi a ajuns la 33.800 (vezi Bruno Chenu, La Croix, 28 februarie 2000). Ce poate să însemne aceasta: un semn de sănătate religioasă sau o fragmentare dezastruoasă? Ce semnifică, de fapt, botezul pentru sute de milioane de oameni, mai ales în Occident?

Prin urmare, viitorul religiei nu trebuie evaluat doar din perspectivă cantitativă. E foarte adevărat că, în civilizaţia noastră, cifrele scot în evidenţă atracţia, manifestată în special la tineri, spre o „cultură a instantaneităţii şi a fuziunii colective“ (M. Lagrée). Însă, la fel de importantă rămâne dimensiunea trăirii religioase, care este una ascunsă: drumul străbătut în comun în cadrul procesiunilor, orele de discuţii sau de tăcere, momentele când lumea se roagă sau ascultă.