Elenizarea creştinismului şi începuturile teologiei

Începând chiar cu secolul al II-lea, creştinismul îşi face tot mai simţită prezenţa în spaţiul lumii elenistice, nu doar în cel ebraic. Treptat, creştinismul a devenit mai degrabă o religie urbană decât una rurală, având credincioşi care vorbeau mai mult limba greacă decât cea aramaică, limba vorbită de Mântuitorul Hristos. O vreme îndelungată, creştinismul a folosit preponderent limba greacă. Inclusiv în partea vestică a Imperiului, dar şi la Roma, unde se vorbea limba latină, cele mai multe comunităţi creştine erau constituite din credincioşi a căror limbă maternă era cea greacă. Bineînţeles, existau şi vorbitori de limbă latină, mai ales că, se pare, atunci a fost tradusă o parte a Bibliei în limba latină; totuşi, este ştiut faptul că scriitorii creştini latini au apărut abia în jurul anului 200 d.Hr.

În mod evident, în aceeaşi perioadă, creştinismul a început să se separe de iudaism. În acest sens, şi-au adus contribuţia mai mulţi factori, dintre care primul a fost succesul pe care l-au avut, în anii de început, misionarii creştini în rândul popoarelor păgâne, dar şi lipsa de succes în lumea evreilor. În acelaşi context, nu trebuie ignorată distrugerea Templului în anul 70 d.Hr., care a condus la ridicarea partidului fariseilor şi la condamnarea creştinismului în anul 90 d.Hr.

Treptat, creştinismul iudaic a devenit o minoritate care dispărea din Imperiu. Este posibil ca, în afara graniţelor lui, să fi avut parte de un alt destin. În Persia, de pildă, locuiau în acea vreme mulţi evrei, iar originea creştinismului în acea zonă era încă necunoscută; prin urmare, în acel spaţiu, creştinismul putea să cunoască o mare înflorire. Pe de altă parte, în mod paradoxal, creştinismul de factură elenistică a ajuns într-o ţară precum Etiopia, cu o populaţie foarte mare de origine evreiască. Urmarea a fost un hibrid creştino-iudaic, fără a-şi avea originea în mişcarea creştină ebraică „iniţială“. Acelaşi lucru se poate afirma despre „iudaismul mesianic“, ai cărui adepţi se consideră şi sunt evrei din punct de vedere cultural, acceptându-l însă pe Iisus ca Mesia.

Ulterior, teologia elenistică, ca şi filosofia au început să exercite o influenţă treptată asupra modului de a raţiona al creştinilor. Un prim exemplu, în acest sens, îl reprezintă Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, convertit la creştinism, dar rămas oarecum fidel filosofiei lui Platon. Şi după convertirea sa, Sf. Iustin a continuat să se considere, din punct de vedere profesional, filosof şi să poarte toga distinctă a acestei profesii. Era preocupat de toate problemele cotidiene împreună cu filosofi şi studenţi de la Roma, socotind creştinismul ca pe o alternativă filosofică la platonism, la stoicism şi la toate celelalte filosofii şi religii. „Mărturisesc“, spunea el, „că mă şi mândresc şi din toate puterile mele vreau să fiu creştin; dar nu pentru că învăţăturile lui Platon sunt diferite de cele ale lui Hristos, ci pentru că nu sunt chiar aşa de asemănătoare“ (A doua apologie, 13). El a fost influenţat deopotrivă de platonism şi de stoicism. De la acestea a preluat ideea de „Logos“ sau de „spirit universal“. Aşa cum afirmă el, Logosul este asemenea unei raze de lumină de la soare, deosebită de acesta, dar inseparabilă. Logosul este puterea activă a lui Dumnezeu pe pământ. De asemenea, Logosul este Cuvântul lui Dumnezeu cel Întrupat, existent din veşnicie, El este cel care conduce şi susţine universul.

După moartea Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, în anul 165 d.Hr., unul dintre succesorii săi, Atenagora, a scris o Pledoarie pentru creştini, în care, în mod paradoxal, prezintă ideile creştinismului, fără însă să menţioneze absolut deloc numele de „Iisus“ şi „Hristos“. Explicaţia nu poate fi decât una: atât Iustin, cât şi Atenagora se adresau, prin scrierile lor, unui public necreştin, încercând să argumenteze că religia creştină era una credibilă, foarte potrivită pentru filosofia elenistică. Însă, exemplul cel mai concludent privind elenizarea creştinismului l-a reprezentat Minucius Felix, în jurul anului 200 d.Hr. În apologia sa în favoarea creştinismului, el punea un accent deosebit pe monoteismul şi modul creştin de viaţă, negând faptul că creştinii s-ar închina unui om numit Iisus. De aici nu rezultă altceva decât că exista o mare varietate a creştinilor în acea perioadă.

Ba, mai mult decât atât, această diversitate în credinţă şi în tendinţa creştinilor cultivaţi de a-şi prezenta punctul de vedere unei lumi sceptice a reprezentat începutul a ceea ce noi cunoaştem astăzi sub numele de teologie.