Epoca nimicului...

Toate marile perioade din istoria omenirii au avut parte de conducători deosebiți, clădiri fastuoase, evenimente de neuitat. Fiecare dintre aceste epoci poartă o pecete care nu se poate șterge, o ștanțare interioară cu neputință de modificat. Asemenea unor fresce care se încă­pățânează să nu se șteargă, asemenea unor chipuri sculp­tate peste care vitregia vremurilor nu a aș­ter­nut nici un rid al dislocării, aceste timpuri - în care sângele vărsat și revigorarea vieții se amestecă, în care pulsația ambițiilor lasă loc și dominației calme și acceptate, în care megalomania concurează cu modestia și buna-cuviință - sunt încremenite în istoria omenirii și nici o pastișă ieftină modernă, luată direct de la inteligența artificială sau creionată de un psihic superficial, nu le mai poate schimba locul.

În fața atâtor portrete antice, a numeroaselor realizări din trecut, a epocilor care se succed într-o frenezie amplă, omul modern a găsit pentru toate un coș de gunoi fabulos, inventând timpul nimicului sau, mai bine-zis, epoca nimicului. Toată această activitate care ne-a ținut ocupați în ultimele șase milenii, în care scrisul a deținut funcția esențială, fie că vorbim de litere, de picturi, de orice alte forme de conținere a ceea ce a omul a făcut și a dres, este pe cale să fie așezată cuminte pe un stick minuscul (deja a început să devină pleonasm), care nu ocupă mai mult de o unghie. Cu mintea eliberată de povara istoriei, omul poate să așeze deoparte, alături de uneltele scrisului de mână, și pe cele ale creativității artistice. Nu știu dacă ați vizitat galeriile de artă postmoderne sau dacă vă plac în general creațiile de orice fel care aparțin acestei perioade, în care prefixul post poate fi înlocuit oricând cu pseudo. Poate că unele dintre acestea fac referire la un primitivism neștiut sau reprezintă un amalgam al vechilor pasiuni într-o formă nouă, cert este că nu rezonează cu nimic din ce cunoști deja. Te simți blocat îna­intea lor, ultimul lucru pe care ți-l pot evoca este o părere proprie. Ești privat din start de orice interpretare sau contribuție, iar fișa descriptivă doar sporește nelămurirea. Poate că a nu înțelege nimic este noua formă de a-l uimi pe om, dar uimirea aceasta nu ne obișnuiește cu ceea ce contemplăm, ne face doar incapabili să mai avem repere, ceea ce pentru un om reprezintă nu doar o tragedie, ci și un pericol ascuns: pericolul de a se crede mai presus de orice regulă. În sfârșit, noua artă ne pregătește și ea, fidelă în oglindă desființării scrisului, pentru epoca nimicului.

Cu o inteligență artificială gata să ne ia și pixul, și tastatura din mână, cu o artă care redă un neant, un gol interior în mii de forme ale haosului, mai lipsesc numai o edu­cație și o muncă pe măsură. Și efectele deja se văd. Omul nu mai ci­tește decât de pe ecrane, bibliotecile dispar, gândirea critică lasă locul unei lipse de gândire. Ne acomodăm cu orice este scris, pardon, redat, de o inteligență artificială, stăm cuminți în banca de acasă, care poate fi la o adică și un fotoliu sau o canapea (nu vrem să fim stre­sați când învățăm, nu?) și ne pregătim, prin educația tehnologică - ce repede înnoim termenii vechi! - să nu învățăm nimic. Memoria ne lasă în pace, oricum nu inscrip­ționăm mai nimic pe ea de vreme ce tot ce avem nevoie se află pe stick sau pe hard-disk-ul extern și ne pregătim de noua eră a muncii nimicului.

Se tot vehiculează soluția inedită a unui venit minim garantat. Nu va trebui să mai muncim deloc, vom face nimic. Efectiv, vei fi plătit pentru a sta acasă, pentru a fi vegetativ, fără a mai fi nevoie să-ți aduci contribuția în vreun domeniu. Așadar, lipsit de creativitate, cu o educație sumară, pregătit să se lipsească de muncă, oare cum va arăta omul epocii de mâine?

Epoca nimicului își începe deja zilele, iar finalul ei probabil va consuna cu cel al încheierii acestei lumi. Născută din iubire, lumea va sfârși într-un monoton căscat, repetat ad infinitum de nenumărate guri obosite de preaplinul vieții de nimic pe care o duc la unison. Iar când Fiul Omului va veni a doua oară, nu doar credința va lipsi de pe acest pământ, ci, odată cu ea, și creativitatea, educația și munca. Generațiile ultime vor fi atât de aproape de o înnebunire colectivă, încât vei putea face din ele aproape orice vei dori, iar cei care vor mai rosti îngânând un Tatăl nostru vor fi, cu adevărat, asemenea sfinților. Va fi o adevărată provocare ca în epoca nimicului să mai rămâi cu o fărâmă de personalitate, ca inima ta să mai trăiască un sentiment, iar mintea ta să nu se fi golit de orice idee, iar cel care încă va mai suferi de aceste „neputințe” va fi, cu adevărat, mare. Nu va fi un simplu nimic, ca restul omenirii.