Esenţa gândirii tradiţionale (1)

După multe incursiuni secvenţiale în lumea moşilor şi strămoşilor noştri, credem că a venit vremea fixării unor cadre generale ale existenţei lor în „lumea cu dor“, adică în această lume. Vom face acest lucru înainte de a aborda frontal cele trei mari rituri de trecere, naşterea, nunta şi moartea.

Etnologii admit că viaţa omului arhaic se derula în anumite cadre socio-temporale fixate prin repetabilitatea lor la scara veacurilor şi, adesea, a mileniilor. Cadrele acestea se desfăşoară în contextul a două cicluri bine conturate deja în bibliografia de specialitate, e vorba de ciclul vieţii de familie şi de ciclul calendaristic. Aceste cicluri pornesc de la premiza existenţei unor momente esenţiale, bine individualizate, de-a lungul vieţii unui om, precum şi de-a lungul unui an calendaristic, aşa numitele „praguri temporale“ sau „cumpene“ (echinocţiile şi solstiţiile, în cazul calendarelor solar-lunar, fazele lunii, în cazul calendarelor lunare), în funcţie de aceste evenimente astronomice desfăşurându-se principalele sărbători ale comunităţilor arhaice, precum şi două din cele trei mari momente din viaţa omului, e vorba de naştere şi de nuntă; desigur, plasarea naşterii în funcţie de evenimentele astronomice mai sus menţionate poate naşte îndoieli, însă etnologii au constatat că există anumite perioade de timp consacrate, prin tradiţie, conceperii urmaşilor, nu numai la oameni, ci şi la anumite animale, e vorba de un interval temporal ce începea undeva în luna noiembrie şi se încheia prin luna martie; interesant e că această perioadă se suprapunea adesea peste majoritatea începuturilor de An Nou (dacic, laic, agricol ş.a), peste cele două sărbători ale dragostei (Sfântul Valentin şi Dragobetele), precum şi, la limită, peste Bunavestire (Blagoveştenie), sărbătoarea vestirii minunate a Maicii Domnului de către Arhanghelul Gavril că va avea un fiu ceresc! Aşadar, s-a constat că există o serie de reguli şi norme, variind în funcţie de perioada anului, de anumite evenimente din viaţa omului sau a comunităţii, de zona geografică, precum şi de altitudine, care, pentru populaţiile arhaice, erau adesea sacre.

Vom încerca în următoarele tablete să creionăm câteva dintre cele mai importante cadre ale gândirii tradiţionale, aşa cum au fost ele memorabil fixate de cunoscutul etnolog Ernest Bernea în de acum celebra lui lucrare „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român“. Astfel, firesc vom prezenta o „relaţie“ de tip special, anume aceea dintre timp şi spaţiu, de „relaţia“ aceasta depinzând o mulţime de momente şi evenimente din viaţa omului arhaic; apoi, ne vom opri atenţia asupra actului ritual, ca element intrinsec gândirii tradiţionale, încercând să prindem esenţa sa în asociere cu ceremonia, rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul. Ştiind toate acestea, sunt convins că vom înţelege mai bine modul de a fi al celor care au trecut înaintea noastră pe acest pământ greu încercat acum.