Esenţa gândirii tradiţionale (2)

După cum precizam săptămâna trecută, elementele fundamentale la care se raporta ţăranul român erau timpul şi spaţiul, din „relaţia“ acestora, una de tip special, născându-se realitatea cotidiană, dar şi cea sacră. Repetăm că ghid în aceste incursiuni de tip general în mentalitatea arhaică ne este Ernest Bernea.

Spaţiul, „locul“, „are unele puteri ce pot fi bune sau rele“; pentru mentalitatea arhaică, spaţiul, ca şi timpul, exercită mereu influenţe asupra vieţii omului. Atunci când efectele sunt dăunătoare, omul ia atitudine, pune în lucrare o multitudine de metode practice sau de acte magice ce au drept scop îndepărtarea răului sau, în celălalt caz, atragerea efectelor benefice. Aşadar, „spaţiul participă şi este o condiţie a tot ceea ce se întâmplă în interiorul lui“. Se înţelege că nu tot locul este propice pentru executarea unui act ritual, „ordinea şi condiţia spaţială“ intrând în structura şi natura însăşi a actelor de acest gen.

Raportarea la spaţiu a ţăranului român ne ajută să înţelegem mai bine mentalitatea generală a satului tradiţional, modul său de cunoaştere. Etnologii au demonstrat că în miezul acestei mentalităţi se află „o gândire emoţională şi simbolică în sens concret“, însă această gândire nu conduce implacabil la stabilirea unei ordini obiective, ci „pentru a face o ordine subiectivă“. Drept urmare, avem de a face cu aşa-numita „cauzalitate mistică“, această cauzalitate făcând pentru noi, obişnuiţi cu o cauzalitate ce operează în baza logicii carteziene, greu de înţeles multe dintre ideile şi acţiunile celor de altădată. Imaginea şi simbolul stau la baza logicii ţăranului român, o logică, e adevărat, „mai puţin formală şi riguroasă, dar (...) mai concretă, mai fluidă şi adaptabilă impasului continuu şi neprevăzut al vieţii de toate zilele. Prin ea, omul a reuşit să-şi capete răspunsul la problemele vitale“ ale existenţei.

Omul arhaic exista şi mai acut în timp. Pentru el, „chipul cel mai frecvent în care apare acest fenomen în viaţa satului“ este ca o condiţie pentru două tipuri de acte, anume cele pozitive, preponderent laice, şi cele rituale, situate între mitico-magie şi religie. Ţăranul român a dezvoltat o adevărată ştiinţă a timpului, cunoaşterea sa în acest domeniu, cel puţin până în primele decenii ale veacului al XX-lea,

fiind cu adevărat surprinzătoare; iată, spre exemplificare, ce spunea, în 1966, bătrâna Elisabeta Spânu din Moecenii de Jos-Braşov: „Nu tot timpu e la fel; aşa vine că nu poţi face oricând lucru tău. Că e nuntă sau rugăciune, că e seceră sau leac, toate ţin de timp. Când faci la timp rodeşte, merge bine“. Aşadar, „ţăranul român cercetează, respectă şi foloseşte însuşirile şi sensul timpului. Actele sale, de la cele mai mărunte şi obişnuite până la cele mai însemnate şi mai puţin obişnuite, sunt săvârşite într-un timp precis determinat. Prin săvârşirea lor într-un timp precis, dinainte cunoscut, se asigură rodnicia acestor acte de orice natură ar fi ele“.

Desigur, citind aceste rânduri ne simţim la mare distanţă temporală de moşii şi strămoşii noştri. Avem tot mai acut senzaţia că civilizaţia noastră face acelaşi lucru pe care l-a făcut şi femeia nătângă din povestea lui Creangă care, o dată cu zoile, a aruncat la gunoi şi propriul copil! Să dea Bunul Dumnezeu să ne înşelăm, altfel cu siguranţă vom intra într-o fundătură a istoriei! ▲