Esenţa gândirii tradiţionale (3)

Continuăm şi scurta prezentare a constantelor vieţii strămoşilor noştri. Prima întrebare pe care ne-o punem azi este următoarea: Ce este acela un act ritual? De obicei, conform specialiştilor „este un act singular, de sine stătător, semnificativ în raport cu o credinţă sau (...) cu o reprezentare colectivă. El este de natură mistică, cu sensuri şi puteri asupra lumii sensibile şi suprasensibile, materiale şi spirituale“. Trebuie precizat că adeseori actul ritual este integrat unei ceremonii.

Pentru a fi rodnic, actul ritual este legat de o seamă de condiţii speciale, dintre aceste condiţii cele de spaţiu şi de timp fiind de căpetenie. Nu mai intrăm în detalii, însă e de reţinut că un act ritual reuşit presupunea cu obligativitate îndeplinirea condiţiilor de loc bun sau curat şi de timp potrivit, acest timp fiind asociat, cel mai adesea, cu timpul sacru al sărbătorii. Din împletirea firească a acestor două coordonate esenţiale se năştea „rânduiala“, ca expresie a ordinii, legii şi cauzalităţii la români. Iată cum definea „rânduiala“, acum aproape 80 de ani, moş Gheorghe Prâscan din Perşani - Braşov: „Tot ce se întâmplă e aşa, după o rânduială. Lumea nu merge bine şi oamenii au necaz pentru că mulţi nu-şi dau seama ce fac. Lumea noastră are o rânduială; toate se fac aşa, după o hotărâre, după o putere“.

Actele rituale, ca şi cele profane, au sorţi de izbândă numai dacă „intervenţia voinţei umane“ se supune unei ordini obiective a lucrurilor, ordine ce Îl are în centrul ei pe Dumnezeu. Maria Rogozea din Drăguş - Braşov, contemporană cu moş Gheorghe Prâscan, exprima extrem de concis şi plastic această idee: „Omuâ are şi el putere, da numai atunci când merge drept pe ce i-a dat Dumnezeu; puterea nu e de la el, că nu el a făcut lumea. Să lucri, da lucră aşa cum e rânduiala, altfel strici legea şi rămâi sterp“.

Aşadar, totul are ca punct de plecare şi ca explicaţie ultimă divinul, pe Dumnezeu; nimic nu se desfăşoară la întâmplare: „Lumea merge aşa cum e lăsată ea. Dacă plouă, cum să fie întâmplare? E rânduială!“. Pentru gândirea arhaică, cauzalitatea de natură spirituală este imanentă, fiind „însăşi cheia de boltă nu numai a existenţei lumii, dar şi a tot ce se întâmplă ca act, cauză a tot ce se petrece în această lume şi în viaţa omului“. Această cauzalitate este aceea „care generează forţă şi acţiune transformatoare“, fiind, totuşi, nevoie de oameni de „specialitate, oameni care cunosc secretele şi modul de manifestare“ a vieţii în ansamblul ei. Aceşti oameni sunt de obicei înzestraţi cu o cunoaştere deosebită, cu credinţă lucrătoare şi ştiu aşa-numitul limbaj ritual, în centrul tuturor acestora aflându-se o unealtă redutabilă, e vorba de cuvânt ca prelungire sau chiar ca interfaţă a gândului. În acest sens, cuvântul, pentru mentalitatea de tip magico-religios, nu mai este un simplu instrument, el „mergând până a exista ca substanţă şi energie transformatoare“.

Iată, zugrăvit pe scurt, cadrul în care trăitorii lumii arhaice îşi duceau existenţa, o existenţă în care spaţiul, timpul, rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul erau repere fundamentale. Aşezate după un cod străvechi, cu raporturi bine determinate între ele, acestea au asigurat echilibrul unei lumi până hăt, către veacul al XX-lea.