Eufrosina Casian, monahia cu dulce cânt

"Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi" (Ps. 103, 34).

Ce repede trec anii vieţii noastre! "...o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii..." (Psalm 89, 4).

Cu mulţi ani în urmă, în vremea copilăriei mele, maica Eufrosina Casian a fost prima călugăriţă pe care am întâlnit-o. Mergeam împreună cu părinţii mei la Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil de la Fălticenii-Vechi, unde slujea, din 1955, cu atenţie şi râvnă multă, evlaviosul preot Ilie Ilisei.

La strana bisericii cânta ca o privighetoare maica Eufrosina. Nu ştiam atunci că viaţa ei cunoscuse mari încercări. Decretul comunist 410/1959 alungase din mănăstiri numeroşi călugări şi călugăriţe, care s-au trezit atunci în mijlocul lumii, după cum mărturisea măicuţa Eufrosina: "În 1959, când eram în anul al patrulea, Seminarul de la Agapia a fost desfiinţat, iar în privinţa monahilor s-a dat un decret conform căruia toţi călugării şi călugăriţele cu vârste sub 50 de ani trebuiau să fie alungaţi din mănăstiri, aici rămânând doar persoanele vârstnice, care să întreţină locul. Pe atunci mănăstirea era foarte mare, peste 400 de maici, dar a fost alungată cam jumătate din obşte. Maica stareţă şi maicile profesoare fuseseră urmărite pas cu pas de Securitate, cel puţin aşa se vorbea prin mănăstire, de aceea trebuiau să fie foarte atente, dar în acelaşi timp să păstreze credinţa şi tradiţiile strămoşeşti. Aveam 27 de ani când a trebuit să plec din mănăstire..."

Cu multă tristeţe în suflet, maica scotea în evidenţă durerea şi suferinţa care erau trăite de întreg monahismul românesc al acelei vremi: "A venit exarhul mănăstirilor şi ne-a anunţat vestea. Am fost chemate toate la stăreţie, am fost dezbrăcate de haina monahicească, îmbrăcate cu haine mireneşti şi pozate pentru noile buletine. Doamne, tare greu a mai fost... Mă simţeam de parcă eram în pielea goală... Uite aşa am fost alungate toate... Dezbrăcate, cu traista în spate; erau pline drumurile de călugări ce mergeau plângând care încotro, spre locurile lor de baştină, unii după zeci de ani de călugărie... Jale şi tânguire mare a mai fost pentru noi..."

Printre cei afectaţi de nedreptul decret s-a numărat şi maica Eufrosina Casian, care s-a format în Mănăstirea Agapia de la vârsta de 16 ani.

În 1948 a plecat din casa părintească, aflată în satul Huşi, o localitate de lângă Fălticeni, şi a simţit chemarea de a-i sluji Domnului, stabilindu-se la Agapia, în vremea stăreţiei arhimandritei Agafia Velase. Referitor la acest moment, măicuţa îşi amintea: "Aveam vreo 16-17 ani pe atunci. M-am dus la tata şi i-am spus că eu merg în pelerinaj la mănăstire şi pentru asta să-mi dea vreo câţiva bănuţi de drum. Dar nu i-am spus că voi rămâne... Mi-a pus mama mâncare în trăistuţă, am luat două rânduri de haine şi am pornit la drum cu o prietenă din sat. Era o ploaie straşnică, dar aşa am mers până la Agapia, pe jos de la Fălticeni, prin Vadul Moldovei şi Boroaia..." Povesteşte mai apoi cum s-a simţit la mănăstire: "Parcă ajunsesem în Rai, aşa mă simţeam!". A fost primită de verişoara ei care era deja vieţuitoare în Mănăstirea Agapia şi apoi acceptată ca ucenică începătoare în casa maicii dirijoare a corului mănăstirii, monahia Eufrosina Mihăilescu. Evoca astfel cu mare nostalgie frumuseţea slujbelor, a bisericii, a maicilor, a mănăstirii în totalitatea ei.

Eufrosina Mihăilescu era neîntrecută cântăreaţă la strana mănăstirii, motiv pentru care Mănăstirea Agapia i-a acordat o bursă specială pentru a urma Conservatorul.

Trei ani mai târziu, a devenit rasofora Anastasia şi a urmat apoi primii patru ani ai Seminarului monahal "Cuvioasa Parascheva" de la Agapia, având ca directoare pe monahia Veronica Constantinescu şi profesoară pe stareţa de mai târziu, stavrofora Eustochia Ciucanu.

A fost preocupată în mod deosebit de muzica bisericească, căreia i-a închinat cel mai mult timp din anii tinereţilor. Aceasta era şi dorinţa maicilor din casa unde-şi urma noviciatul.

În vremea copilăriei mele am auzit-o cântând de răsuna biserica, într-o vreme când adevăraţii cântăreţi se întâlneau foarte rar.

De multe ori, pe obrajii măicuţei se observau lungi şiruri de lacrimi, care arătau dorul ei după mănăstirea din care fusese exilată. A lucrat ca muncitoare la Filatura de in şi cânepă din Fălticeni, trudind din greu pentru a se întreţine, dar şi pentru a-i ajuta pe alţii. În Fălticeni trăiau şi se osteneau atunci multe călugăriţe care au avut aceeaşi soartă. Ele puteau fi întâlnite duminica şi-n sărbători în bisericile oraşului.

Întrebând-o despre dificultăţile întâmpinate din partea regimului, maica Eufrosina răspundea: "Noi, ăştia mai mici, nu eram băgaţi în seamă... La fabrică se lua maistrul de mine şi mă întreba: "Tovarăşa Casian, dar pe dumneata nu te interesează ce se mai întâmplă cu lumea din jur? De măritat, când te măriţi şi dumneata?" Dar eu îmi vedeam de drumul meu... Se mai lua şi de portul meu, că eram îmbrăcată tot timpul în negru, cu fustă şi batic pe cap, dar atunci îi răspundeam că ţin doliu pentru mama. Asta era îngăduit pentru creştini, te lăsau să porţi doliu, numai că trecuse mult timp şi eu nu mai renunţam la doliu... În rest, nu prea am avut probleme; mergeam la biserică mereu şi cântam la strană. Şi preoţii, care ne ştiau că eram călugări alungaţi din mănăstiri, ne ajutau cum puteau şi ei... Aşa a trecut timpul şi la 50 de ani m-am întors în mănăstirea mea dragă. De atunci au trecut 30 de ani şi maicile mele s-au dus la Domnul, de acum mă pregătesc şi eu..."

Într-una din discuţiile din casa părinţilor mei, după o slujbă la care participasem, se exprima unanim aprecierea pentru cântările din biserică, măiestrit interpretate prin strădania maicii Eufrosina. Când nu putea veni la biserică, se observa de departe absenţa vocii care înălţa sufletele la Dumnezeu. Ecoul cântărilor de atunci le aud mereu şi păstrez în sufletul meu amintirea oamenilor care s-au aşezat în casa de lut a strămoşilor, întru aşteptarea învierii celei de obşte şi a netrecătoarei bucurii.

Începând cu anul 1981, la Biserica Sfinţilor Arhangheli nu s-a mai auzit vocea privighetoarei. Toţi întrebau de ce nu mai vine măicuţa şi simţeau absenţa ei. După marea ei dorinţă, a revenit la Agapia, unde a trecut în rândul călugăriţelor, la sărbătoarea Bunei Vestiri în anul 1985.

În ultima perioadă, m-am bucurat să o reîntâlnesc de câteva ori în liniştea şi frumuseţea nepământeană a Mănăstirii Agapia.

Deşi au trecut anii, încă mai cânta Domnului, iar în ultimul deceniu asculta cu atenţie slujbele şi cântările transmise de postul de radio Trinitas, mai întâi de la Iaşi şi apoi de la Bucureşti.

I-am povestit într-o zi maicii Eufrosina amintiri despre o denie de neuitat. Erau în biserică, la Fălticenii-Vechi, doar câteva persoane, în majoritate copii. Atunci am ascultat prima dată cântarea "Doamne, femeia ceea ce căzuse..." (datată în veacul al IX-lea d.Hr.), facere a Casianei monahia, prinţesa de altădată. Am auzit-o apoi interpretată de multe coruri, am cântat-o şi eu, dar niciodată n-a avut frumuseţea din seara aceea de neuitat a copilăriei mele, întrucât era cântată din adâncul inimii, de această călugăriţă cu dulce cânt.

Acum, când călătoria pământească a maicii Eufrosina s-a încheiat (†11 februarie 2012), mă rog fierbinte ca Dumnezeu să-i primească jertfa şi lacrimile pribegiei, dragostea ei pentru cântare şi pentru mănăstirea inimii sale.