Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Evanghelia este o îmbrăţişare milostivă

Evanghelia este o îmbrăţişare milostivă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Data: 05 Feb, 2014

Noi suntem acei cre­dincioşi care pe de o parte do­rim să-l ascultăm pe Iisus, dar pe de altă parte, ne place să-i mustrăm aspru pe cei­lalţi, să-i judecăm pe cei de lân­gă noi. Însă mesajul Dom­nu­lui este acesta: milă. Pentru mulţi, în istoria Bisericii, este me­sajul cel mai optimist al Dom­nului: milostivirea. Însă El Însuşi a spus-o: că nu a venit pen­tru cei drepţi, pentru că drep­ţii se îndreptăţesc singuri. Ci El a venit pentru noi, atunci când noi recunoaştem că suntem păcătoşi. Dar dacă noi suntem ca fariseul acela care spu­ne în faţa altarului: Îţi mul­ţu­mesc, Doamne, pentru că nu sunt ca toţi ceilalţi oameni, şi nici măcar ca acela care este la uşă, ca vameşul acela (cf. Luca 18, 11-12), atunci nu cunoaştem ini­ma Domnului şi nu vom a­vea niciodată bucuria de a simţi această milostivire!

Fariseul întrupează o atitu­di­­ne care nu exprimă mulţu­mi­re lui Dumnezeu pentru binefa­ce­rile Sale, ci mai degrabă sa­tis­­facţie de sine. Fariseul se sim­te drept, se crede în ordine, se împăunează de asta şi îi ju­de­că pe alţii de la înălţimea pie­destalului său. Dimpotrivă, va­meşul nu înmulţeşte cuvinte­le, lasă masca. Rugăciunea sa es­te smerită, sobră, pătrunsă de conştiinţa propriei nevredni­cii, a propriilor iluzii: acest om în­tr-adevăr recunoaşte că are ne­voie de milostivirea lui Dum­nezeu. Rugăciunea vameşului es­te rugăciunea celui smerit, ca­re „va pătrunde norii“ (Sir. 35, 18), în timp ce rugăciunea fa­­riseului este îngreunată de les­tul vanităţii. Şi tocmai va­me­­şul se va coborî la casa sa în­drep­tat. Conştient de păcatele sa­le, care îl fac să rămână cu ca­pul plecat - în realitate însă duhovniceşte îndreptat că­tre Cer -, el aşteaptă orice nă­dejde de la Domnul: „Dum­nezeule, fii milostiv mie, păcă­to­sului“ (Luc. 18, 13). El bate la poar­ta Milostivirii, care se des­chi­de şi-l mântuieşte, „deoarece cel ce se înalţă pe sine se va sme­ri, iar cel ce se smereşte pe si­ne se va înălţa“ (Luc. 18, 14).

Nu este uşor să ne încre­din­ţăm milostivirii lui Dumnezeu, pen­tru că aceasta este un a­dânc insondabil şi incompre­hen­­sibil. Dar trebuie să o fa­cem! „Oh, părinte, dacă dum­nea­­voastră aţi cunoaşte viaţa mea, nu mi-aţi vorbi aşa!“ „De ce? Ce ai făcut?“ „Oh, am făcut niş­te mizerii!“ „Nici o proble­mă! Apropie-te de Hristos: El do­­reşte să asculte «taina» ta, da­că o mărturiseşti!“ El îm­bră­ţi­şează, El iartă, pentru că Hris­tos, şi doar El, are capaci­ta­­tea specială de a ierta. Iartă, te odihneşte şi îţi spune doar: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti“ (Ioan 8,11). Îţi dă doar acest sfat: să nu mai păcătuieşti.

După o zi, o săptămână sau poa­te o lună, suntem în aceeaşi situaţie, întrucât revenim la a­ce­leaşi păcate. Să ne întoarcem prin pocăinţă la Hristos! Dom­nul nu încetează niciodată să ier­te: niciodată! Noi suntem cei ca­re încetăm să-i cerem ier­ta­re. Să ne aşezăm şi să ră­mâ­nem în braţele Sale, ca un ins­tru­­ment în mâinile unui mun­ci­tor, ca o lăută în mâinile unui in­terpret abil. Să ne părăsim în braţele Lui precum acea pia­tră care se aruncă în mare. A­ceas­tă schimbare are loc într-o cli­pă, cu o singură privire inte­ri­­oară sau o uşoară mişcare a vo­inţei, sau şi cu vreun cuvânt scurt. Să cerem harul de a nu în­ceta să cerem iertare, pentru că El niciodată nu încetează să ier­te. Să cerem acest har al a­tot­milostivirii. Să cerem bucuria de a fi lângă El. Avem ne­vo­ie de Medicul iertării: toţi, toţi! A­vem nevoie de harul Său, de pu­terea Sa, de nădejdea Sa, de bi­necuvântarea Sa, de mi­losti­vi­rea Sa, de iertarea Sa. Şi este ne­voie de simplitate: pentru a ne ruga împreună, este nevoie de simplitate!

Să cunoaştem mila lui Hris­tos, „da“-ul Său de iubire pentru mântuirea lumii, „amin“-ul ier­tării Sale pentru noi, care re­velează faptul că Hristos este iu­bire din Iubire, care, în ciuda tu­turor tenebrelor noastre, ne tran­sformă în „lumină din Lu­mi­nă“. Viaţa după chipul lui Hris­tos cere jertfa sinelui, de­oa­­rece pentru a îmbrăca chipul lui Hristos sau a locui Hristos în noi, omul trebuie să-şi piar­dă propriul lui chip lumesc. E­van­ghelia iubirii este mereu şi E­­vanghelia milostivirii, care se a­­dresează mereu omului păcă­t­os, care suntem noi toţi. Să ne în­credinţăm milostivirii lui Dum­nezeu, în faţa căreia păca­te­le noastre sunt „particule de ni­sip“ ce se pierd în imensita­tea oceanului iubirii iertătoare. Creş­tinismul este lumina Per­soa­nei unice, neasemuite a lui Iis­us Hristos, care a adus toată no­utatea, aducându-Se pe El În­suşi (omnem novitatem attu­lit semetipsum afferens: Irineu, Adv. Haer. IV, 34, 1). Să pur­tăm acest gând în inimă şi-n cu­get: creştinismul este Ci­ne­va, care ne iubeşte, avem pentru noi o inimă care bate în chiar bătăile inimii noastre. Iisus este o îmbrăţişare milos­ti­vă. Când îl avem pe Hristos în fi­inţa noastră, suntem înră­dă­ci­n­aţi şi întemeiaţi în iubire, şi ast­fel înţelegem ce este lăţi­mea, lungimea, adâncimea şi înăl­ţimea iubirii lui Hristos, ca­re depăşeşte orice cunoaş­te­re.