Evanghelia este o îmbrăţişare milostivă

Noi suntem acei cre­dincioşi care pe de o parte do­rim să-l ascultăm pe Iisus, dar pe de altă parte, ne place să-i mustrăm aspru pe cei­lalţi, să-i judecăm pe cei de lân­gă noi. Însă mesajul Dom­nu­lui este acesta: milă. Pentru mulţi, în istoria Bisericii, este me­sajul cel mai optimist al Dom­nului: milostivirea. Însă El Însuşi a spus-o: că nu a venit pen­tru cei drepţi, pentru că drep­ţii se îndreptăţesc singuri. Ci El a venit pentru noi, atunci când noi recunoaştem că suntem păcătoşi. Dar dacă noi suntem ca fariseul acela care spu­ne în faţa altarului: Îţi mul­ţu­mesc, Doamne, pentru că nu sunt ca toţi ceilalţi oameni, şi nici măcar ca acela care este la uşă, ca vameşul acela (cf. Luca 18, 11-12), atunci nu cunoaştem ini­ma Domnului şi nu vom a­vea niciodată bucuria de a simţi această milostivire!

Fariseul întrupează o atitu­di­­ne care nu exprimă mulţu­mi­re lui Dumnezeu pentru binefa­ce­rile Sale, ci mai degrabă sa­tis­­facţie de sine. Fariseul se sim­te drept, se crede în ordine, se împăunează de asta şi îi ju­de­că pe alţii de la înălţimea pie­destalului său. Dimpotrivă, va­meşul nu înmulţeşte cuvinte­le, lasă masca. Rugăciunea sa es­te smerită, sobră, pătrunsă de conştiinţa propriei nevredni­cii, a propriilor iluzii: acest om în­tr-adevăr recunoaşte că are ne­voie de milostivirea lui Dum­nezeu. Rugăciunea vameşului es­te rugăciunea celui smerit, ca­re „va pătrunde norii“ (Sir. 35, 18), în timp ce rugăciunea fa­­riseului este îngreunată de les­tul vanităţii. Şi tocmai va­me­­şul se va coborî la casa sa în­drep­tat. Conştient de păcatele sa­le, care îl fac să rămână cu ca­pul plecat - în realitate însă duhovniceşte îndreptat că­tre Cer -, el aşteaptă orice nă­dejde de la Domnul: „Dum­nezeule, fii milostiv mie, păcă­to­sului“ (Luc. 18, 13). El bate la poar­ta Milostivirii, care se des­chi­de şi-l mântuieşte, „deoarece cel ce se înalţă pe sine se va sme­ri, iar cel ce se smereşte pe si­ne se va înălţa“ (Luc. 18, 14).

Nu este uşor să ne încre­din­ţăm milostivirii lui Dumnezeu, pen­tru că aceasta este un a­dânc insondabil şi incompre­hen­­sibil. Dar trebuie să o fa­cem! „Oh, părinte, dacă dum­nea­­voastră aţi cunoaşte viaţa mea, nu mi-aţi vorbi aşa!“ „De ce? Ce ai făcut?“ „Oh, am făcut niş­te mizerii!“ „Nici o proble­mă! Apropie-te de Hristos: El do­­reşte să asculte «taina» ta, da­că o mărturiseşti!“ El îm­bră­ţi­şează, El iartă, pentru că Hris­tos, şi doar El, are capaci­ta­­tea specială de a ierta. Iartă, te odihneşte şi îţi spune doar: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti“ (Ioan 8,11). Îţi dă doar acest sfat: să nu mai păcătuieşti.

După o zi, o săptămână sau poa­te o lună, suntem în aceeaşi situaţie, întrucât revenim la a­ce­leaşi păcate. Să ne întoarcem prin pocăinţă la Hristos! Dom­nul nu încetează niciodată să ier­te: niciodată! Noi suntem cei ca­re încetăm să-i cerem ier­ta­re. Să ne aşezăm şi să ră­mâ­nem în braţele Sale, ca un ins­tru­­ment în mâinile unui mun­ci­tor, ca o lăută în mâinile unui in­terpret abil. Să ne părăsim în braţele Lui precum acea pia­tră care se aruncă în mare. A­ceas­tă schimbare are loc într-o cli­pă, cu o singură privire inte­ri­­oară sau o uşoară mişcare a vo­inţei, sau şi cu vreun cuvânt scurt. Să cerem harul de a nu în­ceta să cerem iertare, pentru că El niciodată nu încetează să ier­te. Să cerem acest har al a­tot­milostivirii. Să cerem bucuria de a fi lângă El. Avem ne­vo­ie de Medicul iertării: toţi, toţi! A­vem nevoie de harul Său, de pu­terea Sa, de nădejdea Sa, de bi­necuvântarea Sa, de mi­losti­vi­rea Sa, de iertarea Sa. Şi este ne­voie de simplitate: pentru a ne ruga împreună, este nevoie de simplitate!

Să cunoaştem mila lui Hris­tos, „da“-ul Său de iubire pentru mântuirea lumii, „amin“-ul ier­tării Sale pentru noi, care re­velează faptul că Hristos este iu­bire din Iubire, care, în ciuda tu­turor tenebrelor noastre, ne tran­sformă în „lumină din Lu­mi­nă“. Viaţa după chipul lui Hris­tos cere jertfa sinelui, de­oa­­rece pentru a îmbrăca chipul lui Hristos sau a locui Hristos în noi, omul trebuie să-şi piar­dă propriul lui chip lumesc. E­van­ghelia iubirii este mereu şi E­­vanghelia milostivirii, care se a­­dresează mereu omului păcă­t­os, care suntem noi toţi. Să ne în­credinţăm milostivirii lui Dum­nezeu, în faţa căreia păca­te­le noastre sunt „particule de ni­sip“ ce se pierd în imensita­tea oceanului iubirii iertătoare. Creş­tinismul este lumina Per­soa­nei unice, neasemuite a lui Iis­us Hristos, care a adus toată no­utatea, aducându-Se pe El În­suşi (omnem novitatem attu­lit semetipsum afferens: Irineu, Adv. Haer. IV, 34, 1). Să pur­tăm acest gând în inimă şi-n cu­get: creştinismul este Ci­ne­va, care ne iubeşte, avem pentru noi o inimă care bate în chiar bătăile inimii noastre. Iisus este o îmbrăţişare milos­ti­vă. Când îl avem pe Hristos în fi­inţa noastră, suntem înră­dă­ci­n­aţi şi întemeiaţi în iubire, şi ast­fel înţelegem ce este lăţi­mea, lungimea, adâncimea şi înăl­ţimea iubirii lui Hristos, ca­re depăşeşte orice cunoaş­te­re.