Evenimentele lumii literaturii într-o vreme a marii trăncăneli (2)

Începând cu generaţia lui Camil Petrescu se poate vorbi de o conştiinţă a tradiţiei jurnalului literar sau, cel puţin, despre (re)întemeierea ei în secolul trecut.

„Un jurnal e un lucru anost şi aproape fără sens - consemna scriitorul. Totuşi, simt nevoia unei exteriorizări. O operă literară mi-ar lua timp şi mi-ar cere o sforţare de care azi nu mai sunt în stare. Va trebui totuşi să înregistrez în note fie şi agramate zigzagurile îndoielilor mele cotidiene. În conflictul acesta pe cere îl am cu toată lumea am nevoie de un martor, relativ obiectiv, ca un aparat de filmat în prezenţa unei scene fachiriste“; jurnalul lui Camil Petrescu nu face excepţie de la temele generale ale speciei (silnicia consemnării, necesitatea prezenţei martorului „obiectiv“), dar funcţia jurnalului intim are, în cazul său, câteva aspecte particulare. Note zilnice nu reprezintă atât un text de identificare, cât un spaţiu securizant pentru o subiectivitate mereu ultragiată şi mereu în ofensivă, în efort de dispersare în plan social: puterea de acţiune se sprijină, cum se ştie, pe şansa replierii: aflat în permanent „atac“, Camil Petrescu găseşte în jurnal necesara zonă „de refacere“, omul în prima linie de pe frontul tuturor confruntărilor sociale şi literare asigurându-şi, în Notele zilnice, „rezerva“, spaţiul de repliere. Jurnalul este un element important al strategiei scriitorului: enclavă ascunsă, unde se poate oricând retrage, jurnalul e şi un stimulent pentru perioadele dese în care scrisul îi provoacă „idiosincrazie“, un instrument de orientare tactică pentru viitoarele ofensive („Nu poţi fi informat dacă nu eşti în prealabil orientat...“, constată luptătorul), o „bază de aprovizionare“ cu fapte, planuri, schiţe de atac, substanţă pentru alte texte: „Ar trebui mai multă subtilitate, mai multă libertate în acest scris intim... Cred că îmi mai trebuie exerciţiu pentru asta şi mai ales, dat fiind că gândul însuşi de a aprofunda mă oboseşte, cred că e necesar ca mai întâi să se constituie aci o bază de fapte, ca să nu mă mai descurajeze şi să mă abată complicaţia, densitatea şi subtilitatea celor care năvălesc în mine când mă gândesc să scriu. Ba trebui să adun aci şi notele dezagreabile, care mă fac să mă cred nedreptăţit şi deci îmi complică atât existenţa, din diferite ziare... Ar trebui să adun aci şi un material fără caracter de memorii, care mi-ar folosi într-alte opere... În sfîrşit, şi jurnalul lui Camil Petrescu descoperă strategia curentă a impactului „intimităţii“ cu cititorul din posteritate; recitit, revizuit, adăugit, Caietul cu note zilnice înregistrează ultima însemnare la 17 septembrie 1940, când autorul îşi face explicite intenţiile: „Corecturile şi notele cu creionul sunt făcute la lectura acestui caiet din 15-16-17 sept. 1940“. Iar scopul acestei lecturi de (ultim?) control al notelor zilnice este acela de a supraveghea procesul de constituire a unei imagini „loiale“ a sinelui pentru posteritate: jurnalul este ecranul pe care se va proiecta în faţa cititorului potenţial „filmul“ unei existenţe şi imaginea protagonistului său. În perspectiva „regiei“ acestui contact, autorul, asemeni lui Gala Galaction sau Liviu Rebreanu, îşi asigură o marjă de siguranţă: paginile caietului - spune Camil Petrescu - „nu sunt un jurnal obiectiv-subiectiv, căci asemenea jurnale nu pot ţine decât cei care renunţă propriu-zis la o oper , fiindcă altfel opera îţi ia timp şi material, ci un dosar de mărturii, evident subiectiv, cu dorinţa intimă de a repara imaginea pe care şi-o fac şi şi-o vor face oamenii despre mine. Buna-credinţă e aci înlocuită prin veracitate, căci buna-credinţă e un concept şiret şi prostesc, pe când veracitatea nu poate scăpa de controlul intuiţiilor superioare...“. Notele zilnice creează un anumit tip de complicitate cu cititorul; ele se adresează nu cititorului „comun“, ci aceluia cu intuiţii superioare, singurul care poate „judeca“ (controla) veracitatea (iar nu buna-credinţă, sinceritatea) jurnalului. Camil Petrescu, asemeni celorlalţi autori de jurnale intime din literatura noastră, are conştiinţa clară a faptului că notele sale zilnice rămân, că ele trebuie să rămână şi să depună mărturie despre cel ce le-a scris, prin imaginea proiectată pe ecranul cititorului din posteritate; „dosar de mărturii“ (Camil Petrescu), „spovedanii“ (Liviu Rebreanu), „scrisori“ (Gala Galaction) şi chiar „roman“ (Alexandru George), jurnalul e mereu numit altfel în literatura română din veacul trecut; efect al necesităţii de a se diferenţia, de a lua distanţele necesare faţă de modelul speciei, constituit prin C.A. Rosetti şi Titu Maiorescu, în secolul XIX: semn sigur al descoperirii unei tradiţii, al conştientizării ei şi, implicit, al unor tensiuni interne care dezvăluie procesele de cristalizare (prin diferenţiere, prin raportare la „modelul productiv“) a modalităţii jurnalului intim în literatura noastră.