Evul Mediu creştin occidental şi islamul (II)

Cel care a încercat să valorifice această bază comună a înţelegerii între creştinism şi lumea islamică, cultivată prin intermediul filosofiei aristotelice şi a interpreţilor ei, a fost, în primul rând, "prinţul scolasticilor", Toma de Aquino († 1274). El susţine ideea că islamul poate fi cunoscut atât prin intermediul musulmanilor, în locurile în care ei trăiesc, cât şi cu ajutorul filosofiei aristotelice, aşa cum apare ea în interpretarea comentatorului musulman Averroes. În viziunea lui Toma de Aquino, ca profesor de teologie la Paris şi la multe alte şcoli superioare, disputa filosofică cu caracter academic se plasează absolut în prim-plan. Atunci când Biserica avea nevoie de un manual pentru misionari, care depuneau mari eforturi pentru convertirea musulmanilor din Spania, el a scris bine-cunoscuta sa lucrare Summa contra gentiles, în speţă o prezentare generală a învăţăturii creştine împotriva "păgânilor". Prin gentiles (neamuri), marele teolog îi avea în vedere atât pe credincioşii musulmani, cât şi pe Averroes şi adepţii săi (cf. pe larg Liber de veritate catholicae fidei contra errores infidelium, qui dicitur Summa contra gentiles, ed. C. Pera, vol. 2-3, Torino/Roma, 1961).

O altă cale decât aceea a marilor scolastici avea să fie urmată de către Raimundus Lulus († 1316), un laic nobil, care s-a alăturat franciscanilor şi a studiat lucrările filosofilor, teologilor şi misticilor musulmani. Spre deosebire de Toma de Aquino, de pildă, nu s-a dorit a fi neapărat un "teolog pozitiv", cât mai degrabă unul "probativ", în sensul nu doar de a emite anumite ipoteze, ci şi de a le proba sau confirma. El pornea în demersul său, desigur, de la ideea că raţiunea unui musulman ar putea înţelege credinţa creştină doar în cazul în care s-ar detaşa de legea islamică (cf. S. Raeder, Raimundus Lullus als Scholastiker in der Auseinandersetzung mit dem Islam, în: Judaica, 52 ş1996ţ, p. 285).

O schimbare de atitudine a Europei, în relaţia cu islamul, avea să se producă însă în Evul Mediu târziu, când continentul s-a descentralizat din punct de vedere politic, aşa încât, etapizat, încep să acceadă în prim-plan alături de atitudini şi opţiuni strict religioase, inclusiv unele profane, politice. Europa creştină, în acest nou context, s-a văzut nevoită să încerce să-şi reconsidere atitudinea faţă de islam şi ţările islamice; în momentul în care s-a constatat că islamul nu poate fi biruit nici militar şi nici prin forţa predicii, s-a apelat la calea înţelegerii, a dialogului. Primul care a propus acest lucru a fost spaniolul Ioan de Segovia († 1456), bun prieten cu renumitul teolog şi filosof german Nicolaus Cusanus († 1464). Împreună au pus la cale organizarea unor conferinţe la care să participe învăţaţi creştini şi musulmani, după ce vor fi tradus, tot împreună, Coranul.

Şi cam în aceeaşi perioadă, papa Pius al II-lea, având o formaţie umanistă, avea să încerce să abordeze problema relaţiei cu islamul pe o altă cale, şi anume diplomatică, fiind conştient că o cruciadă n-ar avea nici o şansă să o rezolve. Oarecum năstruşnic, în anul 1461, papa i-a trimis lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, o scrisoare prin care îi propunea, nici mai mult, nici mai puţin, să se boteze creştin şi, în acest fel, va fi recunoscut ca "împărat al grecilor şi al Răsăritului" (Pio II, Lettera a Maometto II, "Epistola ad Mahumetem", ed. şi trad. de G. Toffanin, Neapole, 1953, p. 113 sq.). Bineînţeles, recomandarea papei de la Roma a fost respinsă de către sultan.

" În acest nou context, Europa creştină s-a văzut nevoită să încerce să-şi reconsidere atitudinea faţă de islam şi ţările islamice; în momentul în care s-a constatat că islamul nu poate fi biruit nici militar şi nici prin forţa predicii, s-a apelat la calea înţelegerii, a dialogului."