Exerciţii de contemplaţie: Sentimentul absurdului la el acasă

În lumea noastră, croită după idei renascentiste, dar degradându-le şi pe acestea, sentimentul absurdului capătă din ce în ce mai mult teren. Nu omul este măsura tuturor lucrurilor, ci individul mărunt, depersonalizat, temător şi singur. Nu frumuseţea corpului fizic preocupă, ci în primul rând coruperea lui. Dacă pentru un creştin ideea nonsensului existenţei este doar efectul ignoranţei duhovniceşti, pentru un liber cugetător devine semnul profunzimii în gândire. De ce să te laşi amăgit, spune un astfel de om, doar e sigur că vei muri! Într-o astfel de capcană se află acum umanitatea: pierdută în lume, înstrăinată de Dumnezeul în care nu mai crede, copleşită de absurd. Exilul interior pare a fi o formă de rezistenţă. Oamenii se închid în ei înşişi la fel cum cavalerii medievali se închideau în armurile lor, înainte de a porni la luptă. Dar, îndărătul armurii, îndură o permanentă sfâşiere lăuntrică. Ce o nutreşte? Dorinţa de a comunica, sădită în străfundul fiinţei umane, mereu vie, deşi punţile dintre oameni s-au retras. Omul este acum o sumă de porniri contradictorii care nu îi dau pace. Ar vrea să le sufoce, dar… cum să-ţi pui armură împotriva propriilor emoţii?

Existenţialiştii francezi au analizat îndelung absurdul, făcând din el un adevărat concept filosofic, dar, vai!, eşecul lor devine tot mai evident, pe măsură ce înţelegem că premisa de la care au pornit este falsă. Şi anume, ei considerau că pot să se descurce fără Dumnezeu. Albert Camus, în „Mitul lui Sisif“ (1942), spune: „într-un univers lipsit de iluzii şi de lumină, omul se simte un străin. (…) Această înceţoşare a lumii este absurdul.“ Autorul se simte strivit de faptul că „oamenii secretă inuman“. Robotizarea, alienarea, angoasa dau acest aspect inuman omului, ceea ce duce la necesitatea dureroasă de a descoperi sensul existenţei. Practic, de a redescoperi omul. Aici vedem deja conturată drama existenţialiştilor, care au negat sensul existenţei, pentru ca apoi să dispere în străduinţa de a-l regăsi. Dar asta este drama lumii secularizate! Cum ieşim din impas? Sinuciderea, observă autorul, nu poate fi o soluţie, fiind doar o mărturisire publică a faptului că eşti depăşit de viaţă, surclasat, nu poţi s-o înţelegi. Prin demersul său filosofic şi literar, Camus vrea să înţeleagă viaţa. Natura umană i se pare o valoare preexistentă, un etalon de referinţă în orice situaţie. Cât despre cunoaştere, aceasta nu este posibilă decât bazată pe experienţa directă. Dar această experienţă este subiectivă şi incomunicabilă. În mod ciudat, tocmai experienţa astfel înţeleasă îndepărtează de oameni. Cunoaşterea camusiană ţine de „evidenţa inimii“ (expresie care îl apropie de Pascal) şi devine o „evidenţă a intelectului“, ce reia şi aprofundează adevărul trăit prin experienţa subiectivă. Angoasa, concept existenţialist, trăirea în gol a unor emoţii nedefinite, imposibil de exprimat, capabile să macine fiinţa umană în mici fărâme, iată „premisa filosofică“, adevărul prim şi incontestabil de la care pleacă toate celelalte adevăruri. Cu atât mai surprinzător e faptul că scriitorul francez s-a considerat în primul rând moralist şi abia apoi filosof. Cât e de greu să fii moralist, în vremurile noastre! Din mai multe motive. În primul rând pentru că, pe măsură ce creşti în morală, scazi în audienţă. Apoi, există întotdeauna un risc tragic: „morala“ în care crezi poate fi o latură trunchiată a existenţei, care nu priveşte pe toată lumea şi nu trebuie prezentată ca adevăr absolut. Însuşi Camus înţelege capcana în care îl situează un asemenea mod de a gândi. Într-un interviu, el declară: „Nu cred în raţiune suficient de mult încât să creez un sistem. Mă interesează să ştiu cum poţi să te orientezi, pe ce cale s-o apuci când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în raţiune.“ Dar aceasta este capcana în care se zbate acum umanitatea. Iraţionalul, absurdul câştigă teren tot mai mult, angoasa, îngrijorarea exagerată, neîncrederea capătă un loc din ce în ce mai privilegiat în inimile noastre. Oamenii mor privindu-se în ochi şi fără să se vadă pentru că privirea e mereu îndreptată spre sine. Fiecare este preocupat de propriile necazuri, din care face o armură impenetrabilă. Camus a spus: „Împărăţia mea este în lumea aceasta.“ Noi ce spunem?