Exerciţiul admiraţiei şi spiritul critic

O privire, fie ea şi succintă, asupra atitudinii dominante a discursului public va remarca spiritul contestatar al acesteia. De cele mai multe ori, discursul public este unul de tip critic. Sunt sancţionate greşelile, reclamate impreciziile, amendate derapajele. Atmosfera generală este cea a unei veşnice suspiciuni. Ca şi cum un duh al îndoielii insuflă fiece cuvânt rostit. Ca atare, judecata este la ea acasă, gata să protejeze ceea ce este de apărat, să evidenţieze abaterea şi să inculpe vinovăţia.

Spiritul critic este unul dintre copiii modernităţii. Deşi Antichitatea şi Evul Mediu au fixat în moştenirea culturală a Europei exerciţiul discernământului, abia începând cu zorii secolului al XVI-lea, lumea a fost redusă la posibilitatea de cunoaştere a intelectului uman. Dacă până atunci omul obişnuia să îşi fixeze reperele cunoaşterii în afara sa, perioada Renaşterii anunţa punerea adevărului sub semnul puterii umane de a cunoaşte. Conţinutul universului era redus la ceea ce se dă simţurilor, iar forma acestuia era dictată de cea a intelectului. Aşa cum Leonardo Da Vinci cerea să nu fie pictate decât lucruri care cad sub simţurile noastre, lumea putea fi înţeleasă doar prin reducerea sa la filtrul critic al propriei noastre subiectivităţi. În acest fel, limitele lumii coincideau cu limitele posibilităţii noastre de a experimenta. Publicând în anul 1784 textul "Răspuns la întrebarea: Ce este iluminarea?", Immanuel Kant semna certificatul de naştere al modernităţii: "Luminarea este ieşirea omului dintr-o stare de minorat, de care se face vinovat el însuşi. Minoratul este neputinţa de a te servi de inteligenţa proprie fără a fi condus de un altul".

Spiritul modernităţii era astfel reprezentat de asumarea unui nou absolut, adică de dezlegarea de orice venea din afara subiectului cunoscător. Or, a proclama domnia noutăţii, a individualismului inovator, însemna a anunţa moartea spiritului tradiţiei (paradosis), a exerciţiului transmiterii. Efectul inevitabil al respingerii practicii de a da mai departe ceea ce la rândul tău ai primit a fost cel al atrofierii puterii de a admira, de a te situa în linia unei descendenţe, de a urma drumul indicat deja de un altul. Se pierdea, în acest fel, esenţa tradiţiei: aceea de a prelua, prin exerciţiul admiraţiei, şi de a transmite mesajul, prin adecvarea faţă de contextul în care acesta va fi receptat şi potrivit propriei priceperi.

Pentru tradiţia creştină, exerciţiul admiraţiei nu este doar consecinţa efortului de despătimire prin ascultare faţă de cel care, având mai multă experienţă duhovnicească, păşeşte înaintea ta, lăsând urme de urmat. El este, în egală măsură, expresia directă a ascensiunii ierarhice, a ieşirii din tine înspre optimul tău. Dorinţa progresiei pe intervalul dintre om şi Dumnezeu este alimentată de conştientizarea preapuţinului în care ne aflăm şi de nădejdea atingerii celor mai înalte.

Tradiţia stă sub semnul admiraţiei şi nu sub cel al înnoirii. Iar înnoirea este înlocuită de încercarea de a săpa în izvorul de sens a ceea ce deja ne-a fost transmis. De aceea, Părinţii Capadocieni - Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazians şi Sfântul Grigorie de Nyssa - admirau textele lui Origen, culegând mărgăritarele gândirii sale într-un unic volum: "Filocalia". Cu excepţia disputelor dogmatice, provocate de cei tentaţi de noutatea ereziei, atitudinea curentă a mărturisitorilor tradiţiei creştine era cea a admiraţiei faţă de înaintemergători. Din acest motiv, a spune despre cineva că este un "nou (kainos) teolog", nu însemna a adresa un compliment, ci a-l dezvălui pe cel sedus de tentaţia interpretării celor dumnezeieşti din perspectiva propriei subiectivităţi inovatoare.

Nu ar trebui să înţelegem de aici faptul că trebuie abandonate simţul critic şi spiritul discernământului. De asemenea, este de aşteptat ca, după o perioadă lungă de timp în care acestea au fost puse sub semnul cenzurii, ele să fie redescoperite şi practicate cu frenezia celui însetat de ele. Exacerbarea simţului critic semnalează racordarea la acel spirit al modernităţii de care am fost desprinşi. Însă, tocmai din acest motiv, suntem datori să nu uităm de virtuţile ascultării, de bucuria transmiterii şi de exerciţiul admiraţiei. În afara acestora, riscăm mineralizarea în noutatea mereu autonomă a propriei noastre subiectivităţi. Şi chiar şi acolo unde noul va avea efecte benefice, acestea vor fi mereu ameninţate de mai-noul care îşi proclamă suveranitatea.