Falimentul unei ţări

Ce înseamnă exact ca o ţară să intre în faliment? Pentru majoritatea românilor acest lucru pare ceva de domeniul fantasticului. Cum ar fi posibil ca statul să nu mai aibă bani să plătească salariile şi pensiile, să plătească curentul electric şi întreţinerea clădirilor proprii? Ce se va întâmpla atunci? Cum se procedează în asemenea situaţii?

Teoretic, o ţară care posedă dreptul de a tipări moneda proprie nu poate intra niciodată în faliment deoarece poate oricând să tipărească bani cu care să plătească salariile şi pensiile şi eventual să forţeze companiile importatoare de bunuri şi servicii să accepte plăţile făcute în moneda locală. Efectul acestei măsuri îl constituie însă dispariţia valutei din ţară şi imposibilitatea de a mai putea importa. Statul poate naţionaliza atunci valuta privată. Adică poate obliga băncile să schimbe valuta la un preţ stabilit arbitrar cu banii proaspăt tipăriţi. Problema este că după această măsură statul va trebui din nou să facă rost de bani, numai că nu va mai avea de la cine.

Evident, datoriile externe nu se pot plăti în moneda proprie decât dacă creditorii au încredere în acea monedă. Ca urmare, dacă tipăreşti bani, devine dificil să poţi contracta credite pentru că moneda ta devine un soi de paria, nimeni nu mai vrea să schimbe moneda bună pe moneda rea. O şansă ar fi să poţi vinde la export pentru că produsele tale s-au ieftinit şi devin mai atractive pentru cei care au valută, dar pentru asta trebuie să ai ce vinde la export.

O altă soluţie ar fi să tai drastic cheltuielile şi să măreşti impozitele, dar acest lucru va afecta creşterea economică, deci deşi aparent va mări veniturile tale, în termeni reali le va micşora, pentru că nu vor mai fi bani pe piaţă, ai micşorat cheltuielile şi firmele vor da faliment, pentru că ai mărit impozitele. Pe de altă parte, dacă tai cheltuielile sociale, dai afară oameni de la stat, dar nu dai şanse oamenilor să se angajeze altundeva, te trezeşti cu o problemă şi mai mare, un şomaj endemic care periclitează nu numai economia, ci şi stabilitatea politică şi ordinea publică. Ar trebui deci să tai cheltuielile şi să micşorezi impozitele, dar asta nu îţi va aduce mai mulţi bani la buget în prima instanţă, or, e nevoie acută de bani în primă instanţă.

Problema este că o ţară nu se poate salva cum se salvează o gospodărie care nu mai are venituri, i-au crescut cheltuielile şi trebuie să strângă cureaua. În definitiv, dacă nu poate şi nu poate, o gospodărie poate fi vândută şi acoperite creditele. O ţară trebuie să facă mai mult pentru a nu intra în faliment, pentru că o ţară nu se poate vinde. Poţi vinde anumite lucruri din ea, dar nu o poţi vinde ca atare, paradoxal, nimeni nu ar vrea să cumpere o ţară cu totul, chiar dacă ar dori acea ţară să se vândă. Pentru că ar costa întreţinerea ei mai mult decât s-ar câştiga din exploatarea ei, în condiţiile în care trebuie să păstrezi legalitatea şi drepturile cetăţenilor.

Ce soluţie au atunci ţările care sunt în pragul falimentului? Până acum soluţia erau Banca Mondială şi FMI-ul. Acum, în plină criză financiară generalizată, nu mai au nici o soluţie, vor trebui să intre în faliment şi să se reinventeze cum a făcut Argentina în anii '90, cu riscul asumat de a se descurca cu resursele proprii şi de a nu mai apela la credite externe o lungă perioadă de timp.

Asta înseamnă a da faliment pentru o ţară. Să fie nevoită să trăiască doar din ceea ce poate produce şi vinde. În epoca globalizării însă, acest lucru este foarte dificil de făcut. Aproape imposibil. Singura soluţie este ca toată lumea să accepte că nu se mai poate aşa şi să admită că toţi vor pierde. Aşa presiunea de pe achitarea datoriilor se va estompa şi economiile se vor debloca. Dar pentru asta trebuie curaj, curajul de a admite, într-o lume în care nu se mai concepe decât câştigul, că pentru a câştiga trebuie să pierzi.