Familia în romanele lui Dickens

„George Sand zugrăveşte femei pasionate; să ne zugrăveşti femei cinstite. George Sand te îndeamnă să te îndrăgosteşti; tu îndeamnă-ne să ne căsătorim.“ Este vocea publicului, aşa cum o percepe criticul Hippolyte Taine, întrupată într-un studiu despre Dickens. Găsesc foarte interesant cum un scriitor se apleacă asupra problemelor de morală, cum arta sa este o pledoarie pentru viaţa de familie, şi cum vocea unui critic veghează ca literatura să formeze oameni şi caractere. Văd aici rostul scriitorului şi, în egală măsură, al criticului.

Iată sfaturile, formulate de Taine, ale gustului public: „Fii moral. Trebuie ca toate romanele tale să poată fi citite de fetele tinere. Noi suntem spirite practice şi nu vrem ca literatura să corupă viaţa practică. Avem cultul familiei şi nu vrem ca literatura să descrie pasiuni care atacă viaţa familiei.“

O societate care are anumite valori şi care vrea cu orice preţ să le păstreze, pentru că le consideră de preţ, naşte oameni care în domeniile lor de activitate nu se vor lăsa pradă orgoliului de a face o altă ordine a lumii. Taine este realist, el spune şi care sunt riscurile unui scriitor care creionează virtuţile: „Personajele tale oferă exemple mai bune, dar scrierile vor avea mai puţin preţ. N-are a face. Te vei resemna gândindu-te că eşti moral. Îndrăgostiţii tăi vor fi fazi, căci singurul interes pe care-l poate oferi vârsta lor e violenţa pasiunii şi tu nu poţi zugrăvi pasiunea.“ Dragostea-pasiune este considerată vătămătoare pentru suflet; de fapt, cea mai periculoasă dintre pasiuni ar fi dragostea: acel sentiment zugrăvit de scriitorii timpului care se poate lipsi de căsătorie, o sfărâmă, nu-i recunoaşte sfinţenia. Taine nu consideră literatura un scop în sine. El pune deasupra literaturii moravurile societăţii: „Romanul conceput astăzi e o pledoarie pentru inimă, pentru imaginaţie, pentru entuziasm şi pentru natură; dar e adesea o pledoarie împotriva societăţii şi împotriva legii; noi nu suferim să fie atinse nici societatea, nici legea.“

A fi artist nu e suficient, e prea puţin în ochii criticului şi a publicului francez: „Noi nu admitem ca un om să se mărginească a fi doar artist. Nu îngăduim să uite de conştiinţa lui.“ Virtutea trebuie avută mereu în vedere: „Să-ţi aminteşti totdeauna că eşti un om onest şi să renunţi la frumuseţile ce pot încolţi pe un teren corupt.“

Eroii lui Dickens au nobleţe şi generozitate, delicateţe şi devotament. Simt fericirea de a iubi şi de a fi iubiţi, bucuriile vieţii de familie. Copiii sunt caracterizaţi prin sensibilitate, au nevoie să fie iubiţi şi iubesc. Taine sintetizează într-o frază: „Au un sentiment englez care nouă ne lipseşte: sunt creştini.“

Societatea lui Dickens punea mare preţ pe virtuţile familiei. Familia era baza vieţii creştine. Educaţia avea în vedere idealurile cele mai înalte, ceea ce îl împlineşte cu adevărat pe om. Artistul era, într-un fel, purtătorul de cuvânt al opiniei publice. Putea reprezenta cu mijloace literare personaje vii, care aveau credinţă şi o dovedeau prin fapte.

Ne putem imagina un Dickens de azi al românilor? Un scriitor care să ne amintească şi nouă că orice am face, fără credinţă demonstrată prin fapte, nu valorează nimic. Să accentueze şi în cultura română aceasta: „Să trăieşti, doar, nu înseamnă nimic; e prea puţin să fii puternic, învăţat, ilustru; nu e suficient să fii de folos. Doar acela a trăit şi e om adevărat care a plâns la amintirea unei binefaceri făcute sau primite.“ Să pună accent pe bunătate şi iubire, să scoată la lumină sensibilitatea omului care, în postmodernitate, uită de sufletul său şi caută să îşi dezvolte doar raţiunea, sau într-o mai mare măsură raţiunea. Creştinii au dovedit că preţuiesc atât cultura, cât şi trecutul. Trecutul poartă în el germenii învierii, seminţele unui timp nou. Necesitatea salvării vieţii, nu doar în aparenţa ei efemeră, ci în miezul permanenţei, poate fi o prioritate artistică.

Profesiunile de vocaţie presupun un preaplin al sufletului care se cere dăruit. Preotul, profesorul, medicul, scriitorul sunt cei care lucrează cu sufletul omului. Eminescu spunea că nu am mai avea nevoie de guvernare dacă aceştia şi-ar face bine lucrul lor.