„Fast-food“ şi răbdare

Unul dintre conceptele căruia omul contemporan îi este tributar este acela de „fast-food“ (1). Acest concept nu poate fi ignorat dacă dorim să avem o privire de ansamblu asupra a ceea ce defineşte omul trăitor în marile oraşe.

Conceptul de „fast-food“ nu este nici pe departe aşa de nou precum suntem tentaţi să credem, el îşi are rădăcinile însă în mediul urban, în nevoia celor care, lucrând zi lumină, nu se mai puteau ocupa de prepararea unor feluri elaborate de mâncare, ci preferau să le ia de-a gata. Evoluţia şi diversitatea de produse ce pot fi considerate astăzi ca fiind „fast-food“ sunt strâns legate, aşadar, de dezvoltarea urbană. În oraşele antice şi cele din Evul Mediu precursoarele restaurantelor de gen de astăzi au fost prăvăliile care comercializau, alături de pâine, diverse produse „de patiserie“, iar mai apoi cele care ofereau sandvişuri (apărute în Marea Britanie în 1762) sau hrană deja preparată muncitorilor (Rhode Island, USA, 1872). Odată cu industrializarea şi dezvoltarea căilor de comunicare, „fast-food“-ul a devenit o parte importantă a culturii urbane din întreaga lume.

Lipsa de răbdare denotă o lipsă de credinţă

În România, conceptul a fost introdus după Revoluţia din decembrie 1989, ca un semn a „occidentalizării“, devenind în timp, cel puţin în Capitală, un fenomen de masă (cei care au copii ştiu la ce mă refer).

Cum a influenţat şi influenţează acest concept viaţa creştinilor ortodocşi? Simplu. Prin tendinţa de bagatelizare a rolului rugăciunii şi a slujbelor serviciului divin public. Prinşi în ciclul serviciu - casă - serviciu, semenii noştri aşteaptă de la Biserică un fel de rugăciune rapidă pentru orice nevoie. Oamenii preferă să treacă pe la biserică şi să lase un „acatist“, dar nu mai participă la slujbă, la fel cum preferă să ia un hamburger în loc să mănânce ceva sănătos. Astfel se face că s-a propagat în mediul bisericesc „moda acatistelor“ - rânduri de credincioşi care aşteptă ca părintele să le citească rugăciunea potrivită pentru nevoia lor. Aceştia preferă să folosească reţete de „fast-food“ bisericesc - gen: te duci la 7 biserici şi dai 7 rugăciuni cu 7 acatiste, sau 9 sau 12, pe care le împarţi apoi la acelaşi număr de persoane şi se va împlini rugăciunea; sau: te duci în ziua cutare de la biserica cutare şi dai un acatist ca să-ţi meargă bine, sau mergi „să-ţi facă părintele o dezlegare“ etc.

Unii ar spune: ce e rău în asta? E ceva greşit că oamenii vin la rugăciune? Nicidecum. Este bine că oamenii apelează la rugăciunea Bisericii, dar Biserica, deşi are rugăciuni pentru diverse nevoi, nu este şi nici nu poate fi confundată cu un „fast-food“. Preotul trebuie să folosească acest obicei orăşenesc, oarecum globalizat, nu pentru câştigul imediat, ci ca pe un bun prilej de a atrage atenţia celor care vin cu diverse probleme că Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă de la noi căinţă sinceră, părăsirea păcatelor, fapte bune, transformarea vieţii după cuvântul Evangheliei, toate aceste presupunând credinţă şi răbdare. Se poate observa uşor de la altar lipsa de răbdare a celor care vin să se roage în biserică. De aceea, cel mai bun mod de a combate obiceiurile păguboase pentru viaţa religioasă a concetăţenilor noştri, inspirate din „fast-food“, este reflectarea asupra sensului răbdării, virtute complet străină şi opusă conceptului amintit mai sus, care presupune rapiditate, superficialitate şi proastă calitate pentru un cost cât mai scăzut al produsului.

În Sfânta Scriptură, răbdarea este virtutea de care creştinii au nevoie ca să moştenească viaţa veşnică: „Aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa“ (Evrei 10, 36). Răbdarea este rod al Duhului Sfânt (Galateni 5, 22). Noi, creştinii, fericim pe cei ce au răbdat, ca Iov, pentru că numai prin răbdare vom mântui sufletele noastre (Iacov 5, 11 şi Luca 21, 19); Mântuitorul Însuşi spune că: „Cine va răbda până la sfârşit acela se va mântui“ (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). De asemenea, răbdarea este semnul rodirii cuvântului Evangheliei în sufletele noastre, căci oamenii întru care cuvântul lui Dumnezeu s-a sălăşluit „rodesc întru răbdare“ (Luca 8, 15). Credinţa şi îndelunga-răbdare aduc moştenirea vieţii veşnice (Evrei 6, 12), de aceea Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe ucenicii săi să suporte toate încercările cu răbdare pentru a primi răsplată de la Domnul, care şi El a răbdat moarte pentru noi (II Corinteni 6, 6; 11, 20; I Tesaloniceni 6, 11; Evrei 6, 12).

Lipsa de răbdare a celor ce solicită servicii religioase instant - cu efect imediat - denotă o necunoaştere a Sfintelor Scripturi, a Sfintei Tradiţii şi chiar o lipsă de credinţă. Acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri pe toţi, pentru că altfel riscăm să dezvoltăm servicii şi să cultivăm obiceiuri, uitând că din Scripturi vin răbdarea şi mângâierea (Romani 15, 4).

Suntem ceea ce mâncăm?

Bazându-se pe Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră răbdarea „regina celor bune şi cununa cununilor. Şi aşa cum ea domină celelalte virtuţi, aşa în ea ajunge mai strălucitor şi chipul celorlalte“. Răbdarea de care a dat dovadă Avram în Vechiul Testament este o pildă pentru creştini: „Dumnezeu a îngăduit toate acestea (…) dreptului Avraam, tocmai pentru ca răbdarea lui să ajungă mai strălucitoare, ca să se ducă vestea de el până la marginile lumii, ca să nu rămână unul care să nu audă de virtutea dreptului Avraam“. În conformitate cu Sfântul Vasile cel Mare, răbdarea, ca virtute, îşi are originea în Dumnezeu, care a încercat pe primii oameni: „De aceea era în paradis un pom încărcat cu fructe frumoase, pentru ca, arătând virtutea înfrânării prin abţinerea de la ceea ce-i plăcut, să fim învredniciţi pe dreptate de cununile răbdării“.

Un dicton uzitat frecvent de nutriţionişti spune că suntem ceea ce mâncăm. Observăm de cele mai multe ori din viaţa de zi cu zi că tendinţa oamenilor este să adapteze stilului de viaţă alert şi alimentaţia. Cum legătura indisolubilă dintre suflet şi trup ne face să ne gândim la o posibilă legătură între modul de viaţă şi hrana duhovnicească, nu putem să nu vedem tendinţa omului contemporan de a simplifica şi hrana duhovnicească (rugăciunea zilnică, participarea la viaţa liturgică a Bisericii, faptele bune etc.). Dacă dictonul amintit mai sus s-ar aplica şi în cazul hranei duhovniceşti, ar însemna că suntem mai mult morţi decât vii. Sufletul flămânzeşte datorită grabei noastre nejustificate; nu mai are parte de hrana ce i se cuvine, pentru că nu mai avem răbdare cu noi înşine. Dorim din ce în ce mai mult să primim totul de-a gata, acum, imediat, şi uităm scopul pentru care am fost creaţi: mântuirea sufletelor noastre pe care o dobândim întru răbdarea noastră.

Răbdarea, rara avis a zilelor noastre, pare o specie duhovnicească pe cale de dispariţie. Ea a fost în mare parte uitată, părăsită în favoarea unui mod simplist şi indiferent de a vedea lumea şi relaţiile cu semenii. Credem de cele mai multe ori că ni se cuvine totul, că putem obţine totul la fel de facil şi ieftin ca un produs „fast-food“. Dar cât de departe de Evanghelie şi Tradiţie este acest mod de gândire! Trăim cu impresia simplităţii, dar nu a acelei simplităţi care ne face să moştenim împărăţia lui Dumnezeu, ci a unei simplităţi care nu ne lasă să vedem dincolo de ambalaj şi satisfacerea poftei. Nu mai vedem consecinţele acestui mod de viaţă depersonalizat şi anost, ne pierdem în vâltoare ca Petru, fără a avea însă curajul să strigăm: „Doamne, scapă-mă!“. Prin urmare avem nevoie de credinţă, de răbdare, de conştientizarea a ceea ce facem, de cuvânt, de Scriptură, de Tradiţie de tot ceea ce înseamnă hrană duhovnicească sănătoasă, ca să părăsim obiceiurile străine laicizate şi laicizante şi să ne îmbogăţim din vistieria Duhului care este în Biserică.

1 Conceptul de „fast-food“ se referă la hrana care poate fi preparată şi servită foarte rapid şi care poate fi luată la pachet. Termenul ca atare a fost pentru prima dată recunoscut şi introdus în dicţionarul Merriam-Webster în 1951.)