Femeia de altădată - temelia casei

Îndeobşte, în familia arhaică bărbatul gravita mai mult spre familia femeii, de care se ataşa mai mult ca de rudele sale de sânge. Aceasta este o dovadă că, în viaţa interioară de familie, femeia are o influenţă puternică asupra bărbatului. De aici şi zicala: „Flăcăul împuţinează casa, fata o înmulţeşte“. Cu toate acestea, conducătorul firesc al familiei era bărbatul; femeia este considerată ca jumătatea lui; în acest sens, circulă şi zicala: „Bărbatul este puterea casei, iar femeia este temelia ei“. Pentru acelaşi context, prin nordul Moldovei se uzita expresia: „Împărăţia femeii merge până la uşă; de acolo înainte începe domnia bărbatului“ sau alta, mai cunoscută, „Jupânul ţine drumul, iar jupâneasa ţine casa“.

În mediile arhaice, se pare că, în afară de familie şi de gospodărie, femeia apare, mai totdeauna, în poziţie de inferioritate. Pentru prestigiul familiei, femeia se complăcea în această poziţie, pentru că aşa cerea tradiţionala aşezare a satului. După constatarea ţăranului, bărbatul cel mai nenorocit este cel peste care au dat trei necazuri grele: primul, să plouă în casă la vreme de toamnă; al doilea, să scoată soba fum şi încă de ciucălăi, iar pe deasupra, al treilea, femeia să-i fie rea de gură şi să-l moroncească întruna.

Oarecum de înţeles, hărnicia este calitatea cea mai preţuită la femeia de la ţară. Dar i se mai cer şi alte condiţii: să fie „sănătoasă, frumoasă şi devreme acasă“. Din păcate, sarcinile multe şi muncile istovitoare făceau ca adesea femeia de sat să se ofilească curând şi să îmbătrânească prea de timpuriu. Ţăranul ţine ca femeia să-i fie virtuoasă; prin Ungureni-Botoşani se spunea că „roiul de albine, prins şi aşezat în buduroi, nu stă la casa unde femeia e necredincioasă bărbatului, în timp ce câinele din ogradă ştia dacă unul din soţi este necredincios, negudurându-se pe lângă el“ („câinele stă şi la bărbat văduv, slujind cu credinţă; în schimb, mâţa, care caută numai trai bun, trăieşte numai la casa unde este femeie“). O zicere tot de prin nordul Moldovei, izvorâtă din observarea îndelungată a comportamentului social, avertizează: „Dumnezeu dă sau multă minte sau un tovarăş potrivit pentru viaţă“. În unele cazuri, prin graţia lui Dumnezeu, se întrunesc amândouă aceste binefaceri.

În sate se practică bârfa şi intriga, dar cu mai puţin rafinament ca la oraş; ţăranul are o sinceritate dură, chiar brutală. Astfel, în fiecare localitate sunt femei care poartă vorbele de la casă la casă, acestea ştiind şi „toaca-n cer“. O asemenea femeie este „goarna“ sau „trompeta“ satului; de obicei, e îndrăzneaţă, rea de gură şi mincinoasă. În trecut, pentru abateri de ordin moral, obştea aplica, inclusiv pentru femei, pedepse după gravitatea faptei. Spre exemplu, fata necinstită era pusă în jug la biserică, pentru a o vedea lumea; adesea, ea nu se mai mărita şi nici nu mai avea voie să intre în lăcaşul lui Dumnezeu. Mai mult, femeia rămasă însărcinată în văduvie era dusă la biserică de către vornicul satului; întinsă pe pământ, cu pântecele într-o gaură făcută mai înainte, era apoi bătută cu vergile, până când ţâşnea sângele. După această pedeapsă cruntă, era pusă în jug, la uşa bisericii, ca s-o scuipe trecătorii.

Însă, dincolo de căderi şi de abateri, sătenii de altădată preţuiau femeia şi aveau, adesea, pentru ea cuvinte de laudă. Aşa se face că femeia vrednică era socotită „plug de aur la casa omului“; o astfel de femeie, la nevoie, putea ţine singură o casă plină de copii şi de greutăţi „numai cu fusul şi cu acul“! Se cuvine, aşadar, să ne plecăm frunţile în faţa memoriei înaintaşelor noastre vrednice, femei care au păstrat vie memoria obiceiurilor şi datinilor strămoşeşti, precum şi cumpăna dreaptă a muncii cinstite!