„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Ne apropiem cu pași repezi de finalul pelerinajului de anul acesta de la Sfântul Cuvios Dimitrie. Este uimitor cum un sfânt aproape necunoscut în timpul vieții lui pământești din sudul Dunării a reușit să influențeze, la fel ca Sfânta Parascheva în Moldova, viața bisericească din Capitală și nu numai. Prin sălășluirea moaștelor sale în Catedrala Patriarhală, Cuviosul Dimitrie inspiră cu prezența sa discretă întreaga activitate și lucrare a Patriarhiei Române. În zilele dedicate cinstirii moaștelor sale, ierarhii români se reunesc în Capitală și își prezintă ofranda lor către Cuvios. Am putea spune că Ortodoxia universală se manifestă la București prin prezența ierarhilor din alte Biserici surori și în special a unor odoare și icoane prețuite de frații ortodocși de pe alte meleaguri. Față de această panortodoxă cinstire de care se bucură Sfântul Cuvios Dimitrie, întregită de șirurile nesfârșite de pelerini care așteaptă să îi sărute semnele proslăvirii lui în ceruri - sfintele moaște, rămâne în contrast viața pământească smerită, sărăcăcioasă în informații, a acestui Cuvios. Și de aici, ne punem întrebarea. Potrivit cărei înțelepciuni, persona­lități ale Bisericii care au avut o viață foarte vizibilă și îndeobște cunoscută, dintre care unii sunt ierarhi, asceți, teologi fundamentali cu roluri importante în Sinoade, peste care nu se poate trece, nu sunt cinstiți cu atâta evlavie, ba unii, cum sunt Evangheliștii, nici măcar nu au cruce roșie în ziua lor din calendar? De ce, în schimb, un sfânt a cărui viață pământească se pierde în anonimat este cinstit cu atâta evlavie și cu o mobilizare impresionantă?

Un răspuns la această dilemă teologică nu poate fi simplu de găsit. Realitatea aceasta, pe care unii teologi o remarcă, se întemeiază pe înțelepciunea de nepătruns a lui Dumnezeu Care, potrivit cuvintelor inspirate ale Apostolului Petru, „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”. Și continuă cu îndemnul: „Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit” (I Petru 5, 5-6). Putem vedea că acest sfat s-a împlinit profetic în viața Cuviosului Dimitrie. S-a smerit sub mâna tare a lui Dumnezeu și a fost înălțat de El în atenția oamenilor credincioși la timpul cuvenit. Desigur, nu putem crede că unii mari sfinți au fost încolțiți de duhul mândriei și de aceea ar fi o diferență în cinstirea lor.

Pentru a arunca o umbră de lumină asupra acestui fapt mă folosesc de două episoade care oferă chei ermineutice, de înțelegere a acestei realități.

Primul este episodul cu Sfântul Apostol Toma, denumit uneori în tradiția noastră „necredinciosul”. Acesta se îndoiește de Învierea din morți a Domnului Hristos vestită lui de frații Apostoli care i-au spus că L-au văzut pe Mântuitorul ridicat din morți. El spune celebrele cuvinte: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Sunt foarte multe comentarii pe marginea acestor cuvinte. Unii au văzut aici nu lipsa credinței, ci o dorință a omului credincios de a experimenta faptic obiectul credinței lui.

De fapt, concetățenii femeii samarinence de la fântâna lui Iacob - alt episod ilustrativ - îi spun acesteia că și ei au ajuns să creadă în Hristos Mesia nu numai pentru cuvântul ei, ci și pentru că ei au auzit şi ştiu că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii (cf. Ioan 4, 42). Apostolul Toma dorea același lucru, să creadă nu numai pentru cuvântul fraților lui, ci și pentru că el a văzut și certificat Învierea Domnului. De la un Apostol Domnul Hristos pare că dorea o purtare și o viziune mai înaltă. Se arată acestuia din nou și îi spune mustrătoarele cuvinte: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. De la Sfântul Toma Domnul Hristos aștepta o cunoaștere duhovnicească care să nu aibă nevoie de certitudini fizice.

Concluzia acestui episod este cea care însă aruncă o lumină de înțelegere și asupra dilemei exprimate la începutul textului privind gradele de cinstire ale sfinților. Concluzia este dată de Domnul Hristos Însuși prin cuvintele: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Sfântul Apostol Toma a avut un rol foarte important în răspândirea Evangheliei în lume. Este unul din stâlpii Bisericii, dar, în ierarhia Domnului Hristos, mai fericiți decât el sunt în istoria Bisericii cei care vor crede deși nu L-au văzut pe Domnul înviat. În acest mod misterios, Domnul Hristos arată că pe o treaptă superioară de cinstire și apreciere se află cei care au urmat vremurilor apostolilor, care au crezut în Evanghelie și și-au dedicat viața Domnului Hristos fără să fie martori direcți ai cuvintelor Sale, ai minunilor și ai ridicării Sale din morți.

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” este laitmotivul, sentința care străbate istoria Bisericii. Aceste cuvinte se adresează și îl îmbracă într-o aureolă specială pe Cuviosul Dimitrie cel Nou, cel care urmează Domnului cu o mare credință și râvnă înaltă.

Al doilea episod care ne oferă o cheie de interpretare este Botezătorul Ioan, despre care tot Mântuitorul nostru spune că este cel mai mare om născut din femeie, dar în Împărăția lui Dumnezeu este cel mai mic (Matei cap. 11). Domnul Hristos descrie aici destinul Botezătorului. Ales de Dumnezeu pentru a găti calea Mielului, el nu se învrednicește să vadă decât zorii Împărăției cerurilor, fiind mai degrabă anexat Vechiului Testament. De aceea, despre el Domnul Hristos spune: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină”, arătând unde este locul lui, cu profeții vechi- testamentari. Împodobit de Dumnezeu cu darul prorociei, la care se adaugă o viață ascetică exemplară, Botezătorul Ioan este așezat ca ultimul profet al Vechiului Testament, și această rânduire de neclintit este dată de iconomia sau planul de mântuire a lumii, stabilit de Dumnezeu. În chip iconomic, sau potrivit unei rânduieli dumnezeiești, Ioan, deși strălucea poate mai mult decât Apostolii prin râvnă și putere de înțelegere, este rânduit unei realități premergătoare Împărăției lui Dumnezeu. Lui se potrivesc cuvintele Domnului: „Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi proroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au vă­zut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Matei 13, 17).

Am înțeles din aceste două episoade că în cinstirea sfinților trebuie să se împlinească mai multe criterii. Sfântul Cuvios Dimitrie a excelat în amândouă cheile ermineutice găsite. Prima este credința lui în Dumnezeu dincolo de orice dovadă care i-a dat o râvnă deosebită. A doua ține de planul iconomiei generale a mântuirii lumii. Smerenia lui l-a ferit de multe căderi, și tocmai pe aceasta Dumnezeu a dorit să o arate lumii. Viața lui anonimă arată virtuțile ascunse pe care Tatăl le prețuiește. În vremurile noastre, potrivit iconomiei lui Dumnezeu, este poate de mai mare folos să se evidențieze pentru om smerenia, darurile duhovnicești cultivate în ascuns.

La final, cred că trebuie afirmat rolul teologiei Bisericii, abandonat uneori, de a valorifica într-un mod înnoitor, nu repetitiv, pentru omul modern, tezaurul pe care ne sprijinim, iar Sfântul Cuvios Dimitrie ar putea fi în acest sens un dascăl și învățător al nostru și după moarte, sau mai bine zis mai mult după moarte decât în timpul vieții.