Fiinţa care transcende timpul spre veşnicie

Omul nu poate trăi nici o clipă închis în prezent. El nu e satisfăcut niciodată prin ceea ce îi dă prezentul. El speră la ceva mai mult de la viitor. El speră că poate scăpa de greutăţile prezente, în viitorul mai apropiat sau mai depărtat; sau că va rămâne în fericirea prezentă. El se transcende mereu spre viitor. Niciodată nu socoteşte că a ajuns la capătul drumului, că are totul şi pentru totdeauna în prezent. Chiar despre moarte, nu crede că va încheia existenţa lui. El aspiră spre absolut, care nu-i poate fi dat în viaţa pământească. Aceasta îl face să vadă în ea şi ceva pozitiv. Omul crede că va ajunge la absolut trecând prin moarte în viaţa aceasta, în care nu află absolutul. Astfel, nu mai aşteaptă numai cu frică, ci şi cu nădejde. Nădejdea sădită în fiinţa lui nu-l lasă să admită că fiinţa lui e destinată unui sfârşit total prin moarte.

Unul din cei mai importanţi filosofi germani din secolul al XX-lea, Martin Heidegger, care a analizat o seamă de trăsături existenţiale ale fiinţei omului, n-a văzut şi trăsătura existenţială a nădejdii. De aceea a conchis că omul este o „existenţă spre moarte“.

Se poate spune că omul este o existenţă spre moarte, dacă se are în vedere existenţa lui pur pământească. Dar nădejdea nu poate admite că existenţa pamântească e singura pe care o are omul. Omul nu e numai cât se vede. Nădejdea nu se limitează la cele ce se văd şi se pot avea în viaţa aceasta. Aceasta arată că transcenderea trăită de om nu e o simplă transcendere spre un viitor al vieţii sale pământeşti, ci o transcendere adevarată spre existenţa sa de după moarte, în unire cu Absolutul. Iar Absolutul pe care speră că-l poate satisface deplin nu poate fi găsit în lumea aceasta. De aceea, omul este stăpânit de aspiraţia spre o adevărată transcendere, deci spre o transcendere care nu merită acest nume când se limitează la trecerea de la o clipă la alta în viaţa pământească. Omul e stăpânit de aspiraţia spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.

Un alt filosof, Albert Camus, socoteşte nădejdea ca o amăgire nerealistă. Lumea ni se revelează ca o absurditate neraţională şi prin faptul că nu ne îndreptăţeşte la nici o nădejde. Trebuie să acceptăm lipsa de nădejde ca cea mai realistă atitudine. Dar împlinirea nădejdii nu trebuie să aşteptăm să ne vină din lumea exterioară. Mai este şi o altă existenţă superioară lumii. Nădejdea ţine de fiinţa omului; căci aceasta nu poate fi gândită şi trăită fără o astfel de nădejde. Aceasta ar paraliza orice voinţă de activitate a omului. Ar face pe om mort spiritual în fiecare clipă. Viitorul n-ar fi considerat ca făcut şi de noi sau ca interesându-ne prea mult. Cugetându-l astfel, am rămâne într-o atitudine de resemnare fatalistă. Dacă am nădăjdui numai într-un viitor pământesc, am accepta că va fi produsul exclusiv al unor forţe, al unor legi ce nu depind şi de noi. În zadar socoteşte Camus că renunţă de a vedea o anumită lege în lume. El vede o lege asupra căreia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nădejde în împlinirea unor dorinţe pământeşti, legate de trup. Dar nu admite o nădejde a unei vieţi viitoare, ridicată la alt plan decât al satisfacerilor pur materiale şi trecătoare. Moartea are ultimul cuvânt. De aceea lumea e absurdă.

Dar de aici se vede iarăşi că absurdul nu stăpâneşte asupra lumii decât pentru cei ce nu văd în ea altceva decât ceea ce interesează trupul. Absurdul e implicat în reducerea lumii la materie şi la legile ei. Aceasta elimină orice sens din existenţă. Dar pe ce se întemeiază contestarea îndreptăţirii unei trăsături atât de esenţiale a naturii omului, ca nădejdea şi credinţa într-un sens al existenţei? Pe încrederea exclusivă în ceea ce se întâmplă cu trupul. Pe negarea întregii complexităţi a vieţii spirituale, care-l deosebeşte pe om de animal. Pe încrederea exclusivă în simţuri, uitându-se că în simţuri nu e prezentă numai o senzaţie biologică, ci că lucrarea lor e plină de conştiinţă şi gândire.

* Dumitru Stăniloae, „Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie“