Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
24 Noi, 2024
Finalitatea filosofiei pentru omul contemporan
Filosofia, medicina şi retorica îşi împart azi aceeaşi finalitate pe care au avut-o dintotdeauna. Toate trei au în centrul lor omul şi facultăţile lui. Medicina se ocupă de trup şi de buna funcţionare a facultăţilor psihosomatice. Retorica, de buna utilizare a virtuţilor limbii. Iar filosofia, de antrenamentul capacităţilor intelectuale: raţionamente, ştiinţă, înţelegere şi, în final, articularea şi activarea tuturor funcţiilor psihosomatice şi cognitive într-o capacitate unică numită înţelepciune.
Aceste trei „arte“ nu au fost întotdeauna separate. Filosofia exersa o formă de medicină, fiind considerată capabilă să învingă felurite boli ale sufletului şi să descrie un model de viaţă sănătos, conducând omul la împlinirea echilibrată a funcţiilor sale şi deci la o anumită formă de armonie, linişte şi fericire. Medicina, la rândul ei, se bizuia pe precepte filosofice şi pe tehnici persuasive proprii retoricii. Puterea cuvântului şi artele discursului adecvat erau la baza tuturor celorlalte arte şi ştiinţe. Dar dintre cele trei, filosofia a exercitat şi exercită cea mai mare putere de atracţie. De ce?
În bună parte, dintr-o confuzie savant întreţinută când de instituţiile politice, când de profesioniştii înşişi ai filosofiei. Această confuzie este consecinţa caracterului polimorf al filosofiei. Perceput ca atotştiutor pentru că este abil în a destabiliza un rival sau în a rezolva pacific o dispută, filosoful obţine statut de autoritate şi poate ţine loc de conducător. Desigur, nu el decide; el poate însă influenţa decizia, o poate provoca, poate sfătui pe cel care decide şi poate fi invocat drept o autoritate în cele mai diverse situaţii, mai ales în situaţiile neaşteptate pentru care politicul nu e pregătit. Filosoful are luciditate în analiză, capacitate de previziune şi o anumită artă în a transforma percepţia imediată a lucrurilor în semnificaţii ce nu sunt la îndemâna oricui. De unde posibilitatea de a confunda filosoful cu un profet, cu un savant total şi chiar cu un trimis al zeilor. Când autoritatea filosofului, aflată în preajma politicului, riscă să ia locul acestuia, filosoful este suprimat şi filosofia condamnată. Raportul filosofiei cu puterea este deci unul din terenurile pe care se poate instala confuzia. Şi deci unul din locurile de predilecţie în care filosofia se manifestă ca înţelepciune sau artă a prudenţei.
Un alt teren propice confuziei este acela al căutării de „adevăr“. Adevăr al omului, al vieţii, al sensului existenţei, al nevoii de nemurire şi al nevoii de consolare. Dintre toate vieţuitoarele, omul este singura făptură dependentă de puterea de consolare pe care i-o poate aduce nu un semen, ci o manifestare pe care el o consideră superioară fiinţei lui. De ce nu îi este suficient unui om să ştie că poate fi consolat de un alt om? Fiindcă are sădit în el orgoliul de a nu se arăta niciodată mai prejos de un semen al său, iar slăbiciunea inerentă nevoii de consolare nu poate fi depăşită decât dacă fiinţa umană se simte consolată de cu totul altceva decât ceea ce stă în puterile unui om. Fără să vrea, filosoful joacă un rol ambiguu. Pare că deţine un „adevăr“, că ştie ce este omul, viaţa, lumea, nemurirea şi că poate astfel să activeze speranţa ca antidot al neconsolării omului fără a-i leza orgoliul nativ. Dar ce fel de adevăr deţine el? Un adevăr accesibil celui care învaţă arta logicii, a categoriilor universale, a interpretării. Un adevăr care se obţine deci prin deducţie, prin reducţie sau printr-o analiză a cuvintelor şi a fenomenelor considerate drept semne revelatorii ale unui ascuns. Confundându-se cu realitatea imanentă, acest adevăr poate dezamăgi dacă filosoful este un vânzător de talismane şi iluzii.
Cum poate fi evitată confuzia filosofiei cu o formă de manifestare a puterii instituţionale sau cu un exerciţiu patetic-persuasiv prin care ipotezele şi definiţiile se transformă în legi şi doctrine? Mai întâi prin şcoala înaltă a lecturii textelor fundamentale şi a reflecţiei critice pe marginea lor. E calea tradiţională care conduce orice om la formarea unei gândiri independente, capabilă de autocontrol, de autocunoaştere şi totodată de recunoaşterea reflectării lumii şi a alterităţii în propria-i identitate. În al doilea rând, prin responsabilitatea faţă de rolul pe care omul îl are în societate. Pare prezumţios să vorbeşti azi cuiva de responsabilitate în raport cu rolul său social. Da, e o formă mentală idealistă, depăşită de pragmatismul liberal. Dar nu este aşa dacă situăm responsabilitatea individului în raport cu polii determinismului şi ai libertăţii de judecată. În fine, confuzia filosofiei poate fi evitată şi atracţia constantă pe care o exercită poate fi înţeleasă prin resituarea acestei discipline şi acestei arte a gândirii în trunchiul comun al facultăţilor omului. Filosofia este o medicină subtilă a fiinţei şi un dialog constant cu sinele în căutarea unui discurs coerent despre puterea existenţei şi limitele vieţii; este totodată o consolare pe care omul o poate dărui semenului, în mod discret pentru a nu umili slăbiciunea inerentă naturii lui.
Această filosofie corespunde unei practici intelectuale numite umanism. Pericolul acestei practici nu vine numai din confuzia planurilor evocate. Centralitatea rezervată omului generează, inevitabil şi recurent, nihilism, relativitate şi ciclism. Deşi a proclamat moartea lui Dumnezeu şi a omului, filosofia continuă să atragă pentru că finalitatea ei nu constă în formularea unor aporii, ci în depăşirea lor. Cu cât se ştie mai fragil, cu atât omul vrea să fie cel puţin stăpân pe sine. E suprema nobleţe a omului, filosof înnăscut.
* Anca Vasiliu, profesoară de filosofie antică la Universitatea Paris I (Panthéon-Sorbonne)
.jpg)
