Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Frica - expresie a înţelepciunii sau pericol pentru credinţă
Relaţia omului cu Dumnezeu se întemeiază, în primul rând, pe iubire, ca factor creaţional, pe de o parte, dar şi ca recunoştinţă şi afecţiune filială venită din partea omului, pe de altă parte. Înainte de căderea în păcat, iubirea şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu erau singurele coordonate ce presupuneau această relaţionare cu Dumnezeu. Îndată după căderea în păcat, apariţia lui Dumnezeu în spaţiul edenic va genera un nou sentiment sau stare, necunoscută până atunci - teama: „Glasul Tău l-am auzit purtându-se prin rai şi m-am temut ...“ (Fac. III, 10). De aici înainte viaţa şi implicit trăirile umane se vor complica, astfel încât frica sau teama va constitui una dintre problemele cu care umanitatea se va confrunta de-a lungul vremii.
Deşi frica este o stare ce s-a născut în urma păcatului, ea comportă o dimensiune bivalentă: pe de o parte, frica poate fi folositoare omului spre mântuirea sa, iar pe de altă parte, ea poate deveni un pericol real pentru credinţa şi relaţia noastră cu Dumnezeu.
Aspectul pozitiv al fricii este postulat în Sfânta Scriptură prin aforismul: „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu“ (Proverbe I, 7). Pentru a se face deosebire între frica de Dumnezeu şi frica obişnuită, înţeleasă în sens comun, Sfântul Grigorie Sinaitul o defineşte drept „veselie cu cutremur şi cu multe lacrimi, când harul mângâie sufletul“. De fapt, acest cuvânt al Sfântului Grigorie este un adaos la ceea ce spunea psalmistul David: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur“ (Ps. II, 11). De aici rezultă şi conotaţia liturgică a fricii în comuniunea divino-umană. În nici un caz nu poate fi vorba de acel mysterium tremendum al lui Rudolf Otto, prin care definea relaţia omului cu divinitatea în religiile păgâne, deoarece Dumnezeul iudaic, şi mai ales Cel creştin este în viziunea pe care ne-o descoperă Mântuitorul Hristos, Părintele ceresc, Care ne-a învrednicit să-L chemăm în rugăciunile noastre cu apelativul de Tată. Slujirea lui Dumnezeu cu frică este strâns legată de bucuria dialogului cu El, de aceea această frică poate fi tradusă prin respectul profund faţă de cultul cuvenit lui Dumnezeu, precum şi prin smerenia noastră în faţa măreţiei divine.
În perspectivă biblică, Mântuitorul Hristos vrea să ne facă să depăşim acest stadiu incipient al urcuşului duhovnicesc, adresându-ne nouă prin Sfinţii Apostoli îndemnul bine cunoscut după Înviere: Nu vă temeţi. Sfântul Apostol Petru, purtându-se ca un om, s-a temut când L-a cunoscut pe Cel ce avea să-l transforme în pescar de oameni: „Du-te de la mine, că sunt om păcătos“, şi a încheiat viaţa ca martir pentru Evanghelie şi martor al Învierii.
Aspectul negativ al fricii este în fapt o alienare a fricii de Dumnezeu, ca urmare a îndepărtării de sensul adevărat al vieţii trasat nouă de Dumnezeu. Îndepărtarea de Creatorul l-a făcut pe om să se simtă singur şi vulnerabil în faţa realităţii înconjurătoare. Înlocuirea vieţii spirituale cu cea strict biologică a adus cu sine o îmbolnăvire gravă a omului fără Dumnezeu. Din nefericire, frica cu multiplele ei manifestări, sub aspect fizic, biologic, psihic, social sau spiritual, a devenit o boală foarte răspândită a omului contemporan. Întâlnim adeseori termenul „atac de panică“ - în fapt o manifestare fizică violentă a unei stări spirituale degradate. Paradoxal, aceste atacuri de panică nu au o motivaţie numai biologică (frica de durere, frica de boală sau frica de moarte), ci ele sunt şi manifestări ale unor temeri de-a dreptul bizare: agorafobia (frica de aglomeraţie sau de spaţiile publice), teama de eşec, frica de întuneric etc.
Deşi aceste fobii par a cădea mai mult sub incidenţa psihologiei, ele nu trebuie neglijate nici sub aspect spiritual. De altfel, finalitatea fricii în ansamblu este moartea, deci componenta spirituală denotă necredinţa în viaţa veşnică şi în înviere. În concluzie frica, de orice natură ar fi ea, este o expresie a necredinţei sau a neîncrederii în Dumnezeu Proniatorul.
Tratamentul spiritual al fricii stă în iscusinţa duhovnicilor - deci nevoia acută de a ne spovedi şi a avea un duhovnic, dar şi în eforturile personale ale celor stăpâniţi de această patimă de a-şi însuşi înţelepciunea ca expresie a unei vieţi echilibrate, precum şi înţelegerea chemării hristice la dobândirea libertăţii şi demnităţii de fii ai lui Dumnezeu după har.
.jpg)
