Frica întreabă

Sunt mai multe feluri de frică. Însă frica pe care o regăsim adesea în scrierile părinților deșer­tului este un alt cuvânt, un alt mod de a exprima grija și atenția de a nu-L supăra pe Dumnezeu. Nu e întotdeauna la fel. Frica se citește printre rânduri și la soldatul care a mers la avva Mios să îl întrebe dacă Dumnezeu pri­mește pocăința. Bătrânul îi răspunde: „Spune-mi, iubitule, dacă ți se rupe haina, tu o arunci?” „Nu, o cos și o folosesc mai departe.” Avva Mios concluzionează: „Dacă tu ai grijă de o haină, oare Dumnezeu nu o să aibă grijă de propria lui creatură?”

Metafora pe care o folosește ascetul este clară. Păcatul este o sfâșiere a sufletului. Este în principal suferință. Accidental sau intenționat, păcatul are mereu aceleași urmări: dezintegrarea sufletului și durerea perpetuă. Su­ferința aceasta nu găsește alt leac decât durerea inimii din pocăință. Acesta este acul care adună laolaltă părțile risipite ale sufletului, care coase rupturile provocate de păcat. Durerea vindecă durerea, dar frica, precauția, atenția rămân. Ele se nasc din conștiința fragilității și a propriei neputințe. Nicolae Steinhardt citează în „Jurnalul fericirii” cuvintele unui sfânt catolic din secolul al XVI-lea, Filip Neri: „Ține-mă, Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda”.

Instabilitatea uma­nă este temperată de frica de a nu greși, de a nu contribui și mai mult la diso­luția sufletească.

Experiența părinților ne arată că există o trecere de la o frică la cealaltă. De la frica de pedeapsă a celui care a greșit, trecând prin frica de a nu mai putea primi iertarea, până la frica de a nu răni dragostea fără de margini și bunătatea delicată a Domnului.

Frica soldatului care se întâl­nește cu avva Mios se găsește la jumătatea drumului. Pornită din conștiința păcatului, frica lui merge mai departe, ajunge îngrijorarea că Domnul nu primește pocă­ința lui.

Frica întreabă, iar nădejdea răspunde. Nu există certitudine a mântuirii, nu există siguranța că Domnul va primi pocăința. De aici frica justificată. Nădejdea este singura energie care se opune fricii, iar cele două coexistă mereu într-o tensiune echilibrată. Fiecare dintre ele are nevoie de cealaltă. Frica, în lipsa nădejdii, se transformă în anxietate sau chiar teroare. Nădejdea în lipsa acestei frici pline de grijă se osifică și devine o certitudine moartă și lipsită de orice deschidere. Viața duhovnicească se desfășoară în spațiul pe care dialogul continuu dintre frică și nădejde îl deschide. Frica se întemeiază pe puțină­tatea și neputința noastră, iar nădejdea pe dragostea lui Dumnezeu, Care are grijă de propria lui creatură. Frica întreabă, nădejdea răspunde, până la Judecata cea mare.