Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Frumuseţea, numele lui Dumnezeu
După Dionisie Areopagitul, frumuseţea e numele lui Dumnezeu, unul din numele Lui, înţelegând prin nume atributele divine. Acest nume sau această însuşire e strâns legată de calitatea de Creator al lumii. Lumea e oglinda Creatorului ei. Ea îi răsfrânge chipul şi însuşirile. Chiar numele lumii e frumuseţe, fiindcă lumea se numeşte cosmos, adică ordine sau podoabă. Şi dacă lumea e bună, precum Dumnezeu a zis creând-o, ea este expresia în timp şi în spaţiu a infinitei bunătăţi dumnezeieşti; şi dacă lumea e frumoasă, ea e expresia strălucitoare şi cosmică a frumuseţii supralumeşti care a creat-o. Dionisie atribuie binelui divin formele lucrurilor create când zice că „natura lui fără formă produce orice formă“. Dar aceeaşi calitate o atribuie şi frumuseţii absolute când zice: „Frumosul este începutul tuturor lucrurilor, fiind cauza creatoare, ce pe toate le mişcă şi le strânge la un loc prin dragostea de frumuseţe proprie“. Prin urmare, binele absolut şi frumosul absolut sunt identice. Cu propriile cuvinte: „Toate atributele binelui aparţin frumuseţii celei supraeminente a lucrurilor celor fără de formă“ sau: „Frumosul este acelaşi lucru ca şi binele“. Această idee că frumuseţea e în bine şi binele în frumuseţe e comună cugetării clasice creştine. În acest consens unanim, înţelegem versetul din Geneză, care ne spune că, după creaţia lumii „a privit Dumnezeu la toate câte făcuse şi iată erau bune foarte!“. Privirea însă e mijlocul prin care gustăm frumuseţea. Iar Dumnezeu, privind sau contemplând lumea creată şi găsind că e bună foarte, a găsit-o în acelaşi timp că e desăvârşit de frumoasă. Am putea zice despre momentul acesta dumnezeiesc că e acela al unui artist care se bucură contemplându-şi opera perfectă, pe care a realizat-o, şi din care se răsfrânge înapoi lumina frumuseţii proprii. Şi nu greşim când vorbim astfel, pentru că Dumnezeu nu numai a învăţat pe om toate artele, dar Însuşi Se compară cu un artist, cu un modelator al materiei pentru a-i da formă ca olarul, când zice: „Vedeţi! Voi cei din casa lui Israil sunteţi în mâna mea ca lutul în mâna olarului“ (Ieremia XVIII, 6). Lumea creată e astfel capodopera artistică a lui Dumnezeu, în care bunătatea şi frumuseţea sunt unul şi acelaşi lucru. Din formele ei strălucitoare, gândirea teologică lămureşte strălucirea fără formă şi mai presus de lume a Creatorului şi tot astfel, imitând această metodă a teologiei afirmative, estetica lămureşte din opera de artă însuşirile geniului care a plăsmuit-o. (Nichifor Crainic, „Nostalgia paradisului“)