Gânduri despre discernământ

A fi cumpătat - una dintre normele comportamentale aflate la mare cinste în tra­diția poporului nostru - înseamnă astăzi, din păcate, foarte pu­țin. Țăranul român, când trebuia să judece o situație și să ia o hotărâre, spunea că le pune pe toate în cumpănă. Că le cum­pă­neș­te. Când trecea printr‑o si­tua­ție grea, spunea că stă în cum­pănă sau că timpurile sunt de grea cumpănă.

În prezent, în viața noastră cotidiană sunt scoase în prim‑plan fapte, întâmplări, oameni care excelează prin stri­dență și prin escaladarea voluntară a oricărui canon, indiferent dacă acest canon este unul social, estetic, moral sau religios.

O privire retrospectivă asupra istoriei culturale a umanității ar fi suficientă ca să ne amintească un adevăr căzut în uitare: lucrurile nu au stat dintotdeauna așa. Ba dimpotrivă. Grecul antic gândea și trăia în conformitate cu principiul „nimic prea mult“ (meden agan), iar latinul asocia ființa umană cu măsu­ra: „homo mensura”. Această atitudine s‑a reflectat din plin în metafizica și morala lor.

Pentru Aristotel (384‑322 î.e.n.), spre exemplu, primul filosof care a scris un tratat de morală, virtutea era situată la mij­loc, între două extreme: între o lipsă și o exagerare. Astfel, vitejia este un mijloc între lașitate și îndrăzneală (bravadă). Virtutea dărniciei se poziționează între risipă (exagerare) și zgârcenie (lipsă). Sinceritatea este situată la mijloc între lăudăroșenie (exagerare) și ironie (lipsă). În etica aristotelică - expusă în Etica nicomahică -, practicarea virtuților garantează o viață fericită, fiind­că „fericirea este o anumită activitate virtuoasă a sufletului”.

Echivalentul dreptei măsuri în filosofia aristotelică ar fi pru­dența, phronesis, virtute care ne orientează în viața noastră cotidiană, ajutându‑ne să distingem între ceea este bun și ceea ce este rău și să acționăm, alegând în mod rațional binele.

Ulterior, filosofului din Stagi­ra stoicii, filosofii Porticului vor păstra această viziune definind prudența ca „știința lucrurilor care trebuie și a celor care nu trebuie făcute”. Mai târziu, Fericitul Augustin va scrie că „prudența este o iubire care alege cu înțelepciune”, o iubire cumpănită.

Pentru creștini - al căror sens existențial este comuniunea în timp, dar mai ales în veșnicie cu Domnul nostru Iisus Hristos -, virtutea discernământului este diferită de înțelegerea care i s‑a atribuit în Antichitatea greacă și latină. Pe scurt, una este să cultivi cumpătarea sau prudența pentru ea însăși sau pentru a trăi o viață înțeleaptă, să practici, cu alte cuvinte, virtutea în sine, și alta este să folosești dreapta socotință ca barometru care îți indică modul în care trebuie să te redresezi, să te reechilibrezi ca să reintri pe drumul care duce, în final, la comuniunea cu Dumnezeu, la îndumnezeire (theosis).

În acest context, Sfântul Ioan Scărarul definea discernământul ca acea „cunoaștere sigură a vo­inței dumnezeiești în toată vremea, în tot locul și în tot lucrul, pe care o au doar cei curați cu inima, cu trupul și cu gura”. În funcție de poziția pe care o ocupă creștinul angajat în lupta ascetică - la început, la mijlocul căii sau la sfârșit - discernământul își schimbă fizionomia: „La începători discernământul (deosebirea gândurilor) este adevărata cunoștință de sine însuși; celor mai înaintați le este un fel de intuiție a minții care deosebește, fără a se înșela, binele pro­priu‑zis (adică binele primit prin harul dumnezeiesc) de binele pe care‑l avem din fire și de contrariul binelui; iar pentru cei desă­vârșiți el este cunoaștere pe care au dobândit‑o printr‑o iluminare dumnezeiască și care poate lumina prin strălucirea sa și întunericul care se găsește în alții”.

În Patericul egiptean găsim consemnat sfatul unui avva către un frate, care l‑a întrebat ce se cade să facă un călugăr. Răs­punsul a fost simplu: toată fapta bună să o facă și de la tot răul să se depărteze. Iată o regulă de viețuire care exprimă concis virtutea discernământului.

Tot în Pateric descoperim superioritatea pe care i‑au conferit‑o Părinții pustiei dreptei so­cotințe, în raport cu celelalte vir­tuți: „și iarăși a zis: socotința es­te mai mare decât toate faptele bu­ne”. Asta pentru că socotința este un ingredient care trebuie să intre obligatoriu în com­po­nen­ța celorlalte virtuți. Dacă pos­tim, trebuie să postim cu soco­tea­lă, dacă ne rugăm cel puțin la începutul urcușului duhovnicesc trebuie să o facem ordonat, după Pravilă, dacă practicăm milostenia trebuie să identificăm cine anume are o nevoie reală și mai mare de ajutor.

Râvna peste măsură, specifică tinereții ardente, pentru un bine aparent este amendată de nevoitorii experimentați: „toate cele peste măsură sunt de la draci”. Pentru ei calea sigură pentru mântuirea sufletului este progresul duhovnicesc printr‑un efort constant, dozat: „Un frate l‑a întrebat pe un bătrân: Spune‑mi un cuvânt, să mă mântuiesc! Iar el a zis: Să ne silim să lucrăm câte puțin și vom fi vii!” Sfinții Părinți ne învață că lupta duhovnicească se duce în primul rând la nivelul gândurilor. Noi, creștinii aflați la începu­tul vieții duhovnicești, avem nevoie de duhovnic pentru că doar el poate să discearnă care dintre gândurile noastre sunt de la Domnul și care sunt o înrâurire de la vrăjmașul, care bine este real și care este doar unul aparent. În dobândirea virtuții dis­cernământului, un rol important îl are ascultarea față de duhovnic și de învățăturile Bisericii. Sfântul Siluan Athonitul adaugă acestora smerenia, iubirea și nerăutatea, fără de care e imposibil să cunoaștem voia lui Dumnezeu pentru noi.