Gânduri la o aniversare

În singura sa scriere în proză, Rainer Maria Rilke se adresează într-o pagină de mare intensitate unui poet tânăr: „Nu ruga pe nimeni să vorbească despre tine, nici măcar dispreţuitor. Şi când trece timpul şi tu vezi că numele tău circulă printre oameni, nu-l lua în seamă… Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el. Ia altul, oricare, pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea. Şi tăinuieşte-l de toţi“.

Ia alt nume, pentru ca numai Dumnezeu să te poată chema… Poate că niciodată nu s-a scris mai definitiv împotriva mândriei, primejdia clară, duşmănia vicleană a gloriei, cum o numeşte Rilke. Părinţii Bisericii o numesc slavă deşartă şi o consideră drept treapta cea mai perfidă în scara descendentă a lipsei de virtute, care aduce după sine toată cohorta de patimi, coborând omul spre iad.

Vorbeam deseori cu tatăl meu despre acele pagini incandescente ale lui Rilke, pe care el le iubea în mod deosebit; despre monahi îmbunătăţiţi, pentru care smerenia, conştiinţa că tot ce fac este un dar de la Dumnezeu, ei nefiind decât unealta aleasă de Dumnezeu pentru lucrarea Lui. Care se fereau de faima periculoasă. Da, am cunoscut şi din aceştia. Caractere duhovniceşti puternice care au ales un drum definitiv, ferindu-se de laudele, de veneraţia mulţimii. Părintele Paisie de la Sihla, părintele Dometie de la Râmeţi, părintele Justin de la Cernica… Care erau conştienţi de „primejdia clară“, cum îi spune poetul german. Aş spune, din acelaşi aluat, ca şi tata. Poate că tata ar fi trebuit să fie mândru de tot ce-a realizat, dar pentru el, activitatea lui, gândirea, munca lui uriaşă erau doar fapte ziditoare pentru ceilalţi, unde mândria nu avea ce căuta. O laudă a atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne copleşeşte cu iubirea Sa, care ne-a ridicat în preajma transcendenţei, numindu-ne fiii Săi, care L-a trimis pe Fiul Său să ne izbăvească de moarte… Pentru el, modul de viaţă filocalic devenise o a doua natură.

L-am văzut contrariat atunci când era lăudat, ridicat în slăvi. Nu-i plăcea să se vorbească despre el. Se strecura neobservat, evitând elogiile. „Dumnezeu ne-a dat talanţii şi noi suntem datori să-i înmulţim, să-i facem să rodească“, spunea. „Darul lui Dumnezeu ne deschide mintea, ne conduce mâna pe hârtie, ne insuflă cuvintele cu care să-L propovăduim, să-i facem pe oameni să înţeleagă cuvintele Sale.“ „Mai bine să lucrezi degeaba decât să stai degeaba“, spunea.

Predica în fiecare duminică. Ieşea în faţa altarului şi vorbea credincioşilor. Simplu, pe înţeles, astfel încât te mirai că n-ai spus tu acele cuvinte, că le ştiai de fapt dintotdeauna. După aceea, mai târziu, când încercai să ţi le aduci din nou în memorie, te aflai în faţa unor adâncimi către care înaintai cu sfială, cu conştiinţa că ţi se deschisese o poartă spre un infinit pe care îl bănuiai doar, pentru că nu-l puteai ajunge niciodată. Că se ridicase un colţ de perdea, dincolo de care adăsta ceva dincolo de puterea noastră de înţelegere, pe care îl puteai defini doar prin negaţie: Dumnezeu nu e bun, e cu totul altceva decât credem noi că e bunătatea, nu e infinit, nemărginirea Sa e altfel decât putem noi să ne imaginăm nemărginirea, infinitul. Înţelegeai doar că vorbele noastre sunt prea mărunte, incapabile să exprime ceea ce cu adevărat ar trebui să exprime. Aveai revelaţia că neînţelegerea, inaccesibilitatea erau primul pas către o realitate în care trăiai de fapt, care ţi se dăruise, care te aştepta, fiindcă erai destinat nemuririi.

Şi această realitate era, este atât de departe de micile noastre mari ambiţii, de micile noastre mari aroganţe, de micile noastre mari cabotinisme la care o reducem de atâtea ori, pentru că place, impresionează, provoacă admiraţia şi suspinele sufletelor doritoare de altceva decât de tristul, cenuşiul nostru cotidian.

Am mai spus-o, şi nu este o obsesie dacă o repet: tata a fost împotriva tuturor acestor manifestări de pseudocucernicie, pentru că el aspira la apropierea reală de Dumnezeu pe care El ne-o oferă, cu bunătatea şi dragostea faţă de noi, fii Săi, şi căreia noi îi răspundem de atâtea ori cu minuscule sclifoseli care mimează cucernicia. Pentru că el înţelesese, acesta a fost crezul său, că ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi este iubirea reală, esenţială, conştiinţa destinului pe ni l-a hărăzit şi de care trebuie să ne apropiem cu smerenie, încercând să ne dezbărăm de zgura vremelniciei noastre, de îngâmfarea noastră neputincioasă pe care o hrănim cu meschine spectaculozităţi fără conţinut.

Acestea au fost coordonatele întregii sale vieţi: credinţa fermă, fără concesii, consecvenţa unei atitudini de viaţă conformă cu convingerile sale, modestia izvorâtă din înţelegerea miracolului creaţiei şi dorinţa de a exprima şi a face înţeles tuturor, atât cât ne este îngăduit nouă, oamenilor, destinul pe care Părintele nostru ni l-a rânduit. Destin în care superficialitatea cu care ne măgulim unii pe alţii n-are ce căuta. De aceea, opera sa rămâne actuală, îşi intensifică adâncimea pe măsură ce trece timpul.

Şi pe măsură ce timpul trece, iubindu-l aşa cum l-am iubit totdeauna, îi înţeleg modestia, smerenia cu care L-a slujit consecvent pe Dumnezeu, sporindu-mi convingerea că trebuie să ne descoperim fiecare din noi un nume pe care El să ne poată chema noaptea, după cum a nădăjduit Rilke, aşa cum cred că l-a chemat pe tatăl meu.

Cine încearcă să-i citească opera va înţelege desigur de ce spun acest lucru.