Geanta şi janta

În limbajul familiar, am auzit expresia a rămâne pe geantă, cu sensul „a fi într-o dificultate, într-o încurcătură“; de exemplu, un student îi mărturisea unui coleg: „m-aş înscrie şi eu pentru excursia asta, dar am rămas pe geantă cu banii!“. Circulaţia frecventă, în vorbire, a formulei, incorecte, cuprinzând cuvântul geantă este dovedită „negru pe alb“, şi de faptul că, într-un „Dicţionar on-line român-german“ postat pe internet, am găsit următoarea corespondenţă: „geantă, obadă: geanta roţii â radfelge, acelaşi cuvânt fiind reluat în enunţul „deteriorat prin mersul pe geantă (â schlappgefahren), ceea ce, de fapt, înseamnă (despre un vehicul) „a merge cu o roată moale, al cărui pneu… plescăie“.

Trebuie spus, de la început, că atât în expresia citată iniţial, cât şi în dicţionarul respectiv, geantă este folosit pentru jantă, un neologism împrumutat din franceză, jante, pătruns în limba română o dată cu răspândirea la noi a automobilului şi care numeşte partea metalică a unei roţi, pe care se fixează pneul, sinonim cu termenul obadă de la roata de lemn. Lingvistul Al. Graur, primul care a discutat greşeala, a explicat că aceasta se datorează unei false analize: deoarece în graiurile din Moldova şi din unele zone ale Transilvaniei sunetul gi literar se pronunţă ca un j înmuiat, s-a creat impresia că jantă ar fi o pronunţie regională pentru geantă; aşadar, ar fi normal ca un şofer, când i s-a spart camera de la o roată, vorbind adecvat, să spună că este „pe geantă“.

Astfel s-a ajuns ca dificultatea, încurcătura în care se află cineva să fie imaginată, folosindu-se expresia respectivă, ca un reflex de neajutorare al celui descurajat şezând pe o… servietă sau pe o „mapă“ (desigur, goale!). Reprezentarea nu trebuie să ne mire prea mult, de vreme ce, când face o „boacănă“, se spune şi că acel cineva „şi-a dat foc la valiză“.

Acelaşi fenomen, pe care lingviştii îl numesc „hipercorecţie“, se întâlneşte şi în pronunţia (greşită) ceasla pentru şasla (numele unui soi de viţă de vie), care este tot un împrumut din franceză, chasselas. şi în acest caz, după cum a explicat Theodor Hristea, s-a crezut că pronunţia cu ş ar fi una moldovenească (de tipul şias pentru ceas!; se ştie că respectivul soi de viţă de vie a fost importat şi cultivat, mai întâi, în secolul al XIX-lea, în Moldova). De fapt, această pronunţie, mai mult decât… corectă (!) este aproape generală; doar în lucrările de oenologie găsim termenul scris corect, şasla, aşa cum pronunţă şi specialiştii sau persoanele cultivate.

În sfârşit, am putea spera că, în curând, măcar automobiliştii, influenţaţi de poliţişti, vor stăpâni pronunţia corectă a numelui pentru partea metalică a roţii de la vehiculul pe care îl conduc. Spre marea noastră satisfacţie, în „Testul administrat la concursul de admitere în şcolile de agenţi de poliţie – Limba română (2004)“, pentru proba din chestionar referitoare la „paronime“ (adică la cuvintele asemănătoare ca formă, dar total diferite ca sens), alături de enunţuri menite să-i pună (sau să nu-i pună) în încurcătură pe candidaţi în care apar cuvintele lacună şi lagună, eminent şi iminent, se cere să se recunoască şi formularea corectă pentru enunţurile „Maşina a rămas pe geantă“ şi „Janta femeii s-a rupt“.

Dacă poliţiştii, deţinători ai normei, îi vor corecta pe cei care, după ce că sunt în pană de cauciuc, mai şi greşesc pronunţia, s-ar putea ca efectul să fie mai mare decât cel obţinut prin exerciţii şcolare, prea uşor uitate cu anii…