George Sidorovici - un „magician al cuvântului“

Ion Paranici este un nume foarte cunoscut mai ales în zona Sucevei, acolo unde şi-a afirmat, de-a lungul timpului, talentele de gazetar, poet, om de cultură. A fost destul de discret în ceea ce priveşte promovarea poetică (volumele de autor şi le publică de-abia după anul 2000, cel mai recent fiind Cerneala căzută pe gânduri, apărută la Editura „Junimea“ din Iaşi în 2007, deşi nimic nu l-ar fi împiedicat să aibă o „recoltă bogată“ şi înainte de 1989), fără motiv, credem noi, o dată ce declară convingător: „Locuiesc şi acum în lacrima satului“, iar în altă parte: „În tăcerea bătrânilor/ S-a făcut duminică,/ Întâia rostire/ Din facerea lumii e-n ea/ Şi-i îngândurarea din noaptea/ În care poeţii-s puţini“. Tot în acest an de graţie, Ion Paranici îşi strânge într-un cochet volum (Lumea din preajmă, Muşatinii, Suceava) articole din presă („Crai nou“, „Pagini bucovinene“, „Contemporanul“), variate ca problematică, dar mai întotdeauna grele de sensuri, probe ale unei implicări susţi-nute în viaţa cetăţii. Într-un loc spune: „Multe din cele care înseamnă mai nimic sunt, adesea, clamate în chip jenant. Un soi de gălăgie, de infatuare îmbracă gesturi mărunte, cu viaţă scurtă. Autorii lor, orgolioşi, nu pot accepta să fie sufocaţi de anonimat. Deşi - unii dintre ei - merită aceasta“. Un cu totul alt tip de autor-personaj este cel cunoscut de generaţii întregi sub apelativul „Bădia“, evocat cu deferenţă, uneori cu veneraţie, de toţi cei care l-au cunoscut, anume George Sidorovici, cel cu urme de neşters în peisajul bucovinean, prezent şi în amintirea lui Ion Paranici:

„Cultiva cu predilecţie reportajul. L-am însoţit, nu de puţine ori, în scurtele sale «călătorii» documentare. Prefera să poposească în peisajul silvestru, în cel montan. Aici, George Sidorovici - el însuşi un bărbat înalt, bine legat - îşi potrivea, cred, bătăile inimii cu ritmurile unui spaţiu ce se definea prin statornicie şi grandoare. În colectivităţile miniere şi ale tăietorilor de pădure, înfiripa dialoguri doar cu oameni de «esenţă tare», puternici. Îi provoca, propunându-le un subiect, lăsându-i apoi să mărturisească tot ce voiau. Reporterul tăcea, din când în când notând într-un carnet cât palma o cifră, două, dar mai ales frânturi de gând. Cele pe care nu voia să le piardă. Amănuntele, detaliile le recepta aproape inexpresiv, trecându-le în memoria sa colosală, alături de mulţimea de întâmplări şi de poeme pe care le recita, molcom sau cu sufletul învolburat, doar... la un pahar de vorbă.

I-am văzut, în manuscris, numeroase reportaje. Pe aproape jumătate de coală (format A4), sub lentilele ochelarilor cu multe dioptrii, apropiate până la nefiresc de faţa hârtiei, erau aşezate - scrise mărunt, filigranat şi lipite unele de altele - rânduri care, greu de crezut, acopereau patru-cinci pagini dactilografiate. Lectura lor era captivantă. Fraza, uneori încărcată, nu obosea. Dimpotrivă, fascina prin armonie, prin muzicalitate. Cuvintele, folosite în asocieri inspirate, se suportau perfect. Pentru că veneau din mintea şi sensibilitatea unui vrăjitor al comunicării prin literă. Ceea ce, în cazul unui gazetar (adesea năucit de febra, de graba scrisului), e semnul înzestrării scriitoriceşti. George Sidorovici a şi putut, ca urmare, duce unele din «poveştile» lui reportericeşti în pagina de carte. Retrăind, evident, întâlniri cu personaje care l-au tulburat şi i-au rămas, într-un fel, prieteni, întâmplări ce i-au căzut la inimă, reluând manuscrise de odinioară, pentru a le întineri prin vigoarea imaginaţiei sale plăsmuitoare de proze memorabile. Aşa s-a născut volumul «Oameni şi munţi», apărut la Editura Eminescu, în 1972, cu un an după ce Bădia plecase din redacţie, lăsând în ea, la compartimentul reportaj, o undă de sărăcie. Şi, în general - un dor greu de definit. El ţinea, mai ales, de ceea ce George Sidorovici a izbutit să facă, prin scrisul său, pentru punerea valorii în coloanele publicaţiei, pentru păstorirea «Coordonatelor literare» din cuprinsul ziarului, spaţiu gazetăresc ce a grupat condeie care aveau să devină rostiri frecvente în «Pagini bucovinene» şi în suplimentele «Suceava», care vesteau o posibilă revistă literară în Bucovina de dincoace de fruntarii. Acest dor ni l-a potolit, ca într-un ritual, tot Bădia“.