Glasul meu dintâi a fost plânsul meu

Clement Alexandrinul a scris că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie; bărbatul Îl reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica. Ce înfricoşător obligo cuprinde această zicere! Cine gândeşte mai profund, cine reflectează cu seriozitate asupra conţinutului acestor rânduri se va cutremura. Să fii om şi să-L reprezinţi pe Dumnezeu! Să fii femeie şi să reprezinţi nu o instituţie, ci un dar făcut de Dumnezeu oamenilor, pentru ca să se regăsească unii pe alţii, fiecare pe sine şi cu toţii în Iisus Hristos Domnul.

De aceea, mi-am propus să meditez, o dată în plus, şi să vă invit şi pe dumneavoastră la această reflecţie asupra uneia dintre ipostazele determinante ale femeii - aceea de mamă - şi asupra prezenţei sale în ceea ce numea Sfântul Ioan Gură de Aur „mica Biserică”, referindu-se la familia creştină. Încep aşadar cu o întrebare retorică: poate femeia creștină de astăzi să determine chipul moral şi spiritual al societăţii contemporane, dar și pe al celei de mâine? Ei bine, toate aceste lucruri fac parte din „arsenalul” binelui şi frumosului. Nici un copil nu va zâmbi, nu va râde la vederea unei feţe hidoase, ori auzind zgomote dure, glasuri duşmănoase ş.a. Dimpotrivă, va plânge.

Am poate naivitatea să cred cu tărie că, înconjurat toată viaţa lui (în adolescenţă şi în tinereţe) de lucruri frumoase, de frumusețe ca atare, copilul devenit om matur va iubi organic frumosul, ca pe o a doua natură a sa, şi poate va refuza, tot organic, urâtul (inesteticul). E drept că, în zilele noastre, această din urmă categorie a devenit un etalon în viaţa multor tineri, sub toate aspectele: vestimentaţie, limbaj, comportament, în spiritul unei fronde care ține să devină țintă comportamentală modernă. Or, cea care îi arată copilului, la propriu şi la figurat, o floare, atât de profund determinantă pentru debutul său ca fiinţă socială, este mama!

Definit de psihologi ca fiind al doilea sistem de semnalizare, cuvântul este, de asemenea, la dispoziţia mamei. De ea depinde, prin dobândirea limbajului, relaţia viitoare a copilului cu companionii lui. De aici rezultă concluzia că primii paşi în educaţia morală şi civică sunt, deopotrivă, la îndemâna şi sub guvernarea mamei.

Iată unul dintre secretele sau una dintre etapele edificării personalităţii umane, constând în raportul, de o natură sau alta, cu semenii, a cărui rezultantă va fi atitudinea individului faţă de colectivitate. Sinceritate sau perfidie, traductibile uşor prin antinomicele adevăr-minciună. Cu alte cuvinte, educaţia morală sub toate aspectele ei este atributul fundamental al mamei, urmând ca educaţia civică şi intelectuală să poată fi dobândite şi desă­vârşite în şcoală, în societate.

O altă trăsătură esenţială pentru formarea personalităţii umane, încredinţată tot mamei, este - şi deloc pe un plan secundar! - educaţia religioasă, primul contact cu acest sentiment. Latent, nevoia de contact cu divinul stă ascunsă în sufletul fiinţei noastre şi aşteaptă să fie exteriorizată, chemată la împlinirea setei de cunoaştere a acelui Cineva (nu ceva!) Care ne face să fim oameni, şi nu entităţi lipsite de înţelegere; persoane, şi nu indivizi.

Dacă noi, românii, spre exemplu, ne-am păstrat credinţa, ea fiindu-ne singurul suport moral pentru a exista şi a ne salva ca popor, de-a lungul istoriei atât de zbuciumate, faptul se datorează contactului permanent cu Biserica, stabilit de mamele şi de bunicile noastre. Cum am fi arătat noi, ca popor născut creştin, dacă acum n-am mai şti să facem măcar semnul Crucii? O turmă uşor de mânat spre un neant moral şi spiritual!

Să mulţumim lui Dumnezeu că nu am ajuns astfel! Şi aceasta mai ales pentru că pragurile bisericilor şi mănăstirilor noastre n-au cunoscut odihnă, tocite de paşii generaţiilor legate unele de altele prin mânuţa copilului, cuibărită strâns în mâna mamei ori a bunicii. Şi aceste mâini au împreunat cele trei degete, generaţii după generaţii, pecetluindu-le cu semnul Sfintei Cruci, sub candela Ortodoxiei, care nu s-a stins nici o clipă.

Din nefericire, însă, trăim într-o lume din ce în ce mai bulversată, până la alienare. Valorile pozitive, de orice natură ar fi ele, sunt călcate în picioare în ritmul dansului cu mişcări împinse până la obscen. Crucea, simbol al sacrificiului Creatorului, prin jertfa Unicului Fiu, pentru mântuirea creaţiei Sale, obiect de adoraţie pentru întreaga lume creştină, această Sfântă Cruce este batjocorită, afişată ca podoabă modernă şi purtată uneori în cele mai tenebroase ipostaze. Oare aceste tinere şi aceşti tineri - altminteri frumoşi, pentru că Dumnezeu nu face nimic urât! (chiar un om cu trăsături aparent dizarmonice emană acea scânteie de dumnezeire de care Dumnezeu nu frustrează pe nimeni atunci când îl „croieşte”) - aceşti tineri care se dezlănţuie ca posedaţi de demoni, fără urmă de pudoare, n-au avut, nu au şi ei o mamă?! Sau, poate, unele dintre mame, prin propriul lor exemplu, au subminat, ele însele, tot ce era bun şi curat în copilul lor?! Înclin să cred, însă, că cele mai multe dintre aceste mame plâng acum amarnic, privind neputincioase la „evoluţia” negativă a odraslelor lor, pornite iremediabil spre acel neant moral. Mi se strânge inima la gândul că sigur există mame care, văzându-și fiica la televizor în cele mai reprobabile postúri (gesturi și vestimentație aproape nulă), sunt mândre de odrasla lor. Dacă s-ar gândi puțin mai departe, peste câțiva ani, nu prea mulți, s-ar trezi, poate, din nesăbuita percepere a tristei realități! Iată, deci, cum îi revine tot mamei greutatea luptei împotriva acestui copleşitor curent de alienare în masă, care atentează la devenirea morală spre normalitate a noilor generaţii.

Evident, se ştie că binele este lesne estompat de coloritul seducător al răului. Frumosul păleşte rapid sub măştile groteşti, terifiante, dar deopotrivă incitante, ale urâtului. Adevărul se ruşinează cu veşmintele lui prea simple, contrazis, contracarat cu insolenţă de jocul caleidoscopic de forme iluzorii ale minciunii. A-i explica unui copil, adolescent sau tânăr de astăzi cât de frumoasă este o floare chiar dacă pare modestă; că zborul păsărilor rămâne un miracol în sine; că dragostea curată, adevărată, nu poate genera decât dragoste; că „Passacaglia” lui Bach nu poate fi niciodată asociată cu răpăitul mitralierelor, dar nici al ritmurilor electronice moderne - toate acestea şi multe alte argumente de acest fel vor fi considerate un discurs inutil, desuet, puţin sau deloc convingător pentru o lume în care stridenţa, impudoarea, cultivarea şocurilor auditive sau vizuale, dizgraţiosul, trivialul şi chiar anormalul ţin adesea loc de valori, de convingeri, de motivaţii pentru o existenţă umană golită de orice raţiune şi scop.

Ei bine, femeia-mamă va răspunde cea dintâi înaintea lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe. Iar adesea ea este chiar cel mai sever judecată de către propriul fiu sau fiică, acuzată că n-a făcut imposibilul pentru a evita să se ajungă aici. Lupta este, într-adevăr, uriaşă, înfricoşătoare. Iar metodele, cele mai simple în aparenţă, cele mai la îndemână, ale severelor interdicţii, ale izolării copilului de mediul viciat ş.a., dau, de cele mai multe ori, rezultate contrare. Pentru că „omul s-a născut bun, dar societatea îl corupe”, scria J.J. Rousseau.

Nu naşterea ca act biologic, de care sunt capabile toate mamiferele, ci modelarea sufletului, a personalităţii copilului, aceasta este adevărata maternitate umană, dar totodată (important de subliniat din nou) creștină! Ea uzează de inteligenţă, este un act conştient şi are ca subiect, ca material de lucru, o fiinţă umană, dotată cu raţiune, cu capacitatea de a înţelege. Viitorul om este un aluat, încă nedefinit, în mâna mamei. Mai întâi, el a fost astfel în mâna Olarului Divin, Care l-a zidit, l-a făcut vas în care a turnat „duh de viaţă”. Detaliile întru desă­vârşirea acestei forme îi revin, însă, mamei. Nu „ornamente”, ci tocmai acele date care vor înscrie „vasul” în circuitul civilizaţiei umane. Şi mai ales în familia valorilor morale şi spirituale, proprii doar omului, ca persoană dăruită de Creator cu simţăminte și raţiune.

Astfel, mama este responsabilă cu primii paşi în viaţă ai copilului. Nu mă refer la simplul act de a merge, la mijloacele locomotorii, căci sub acest aspect omul este fiinţa cea mai neajutorată. El are nevoie de aproape un an pentru a învăţa să meargă, în timp ce un miel sau un mânz, la 3-4 ore de la naştere, se ridică pe cele patru picioare şi, chiar dacă nesigur, împrăştiat la început, pornește și merge! Puiul de om trebuie să străbată într-o anumită ordine treptele devenirii. Aşadar, paşii întru cunoaştere reprezintă urcarea acestor trepte, care sunt esenţiale.