Haina de nuntă

Cea mai teribilă primejdie care paște astăzi Ortodoxia pare a fi legată de pofta omului contemporan spre consumism și îmbogățire, ce atrofiază aspirația sufletului omenesc către veșnicie și transformă omul în sclavul valorilor materiale, ca și cum n-ar mai exista o lume spirituală, dincolo de lumea văzută.

De aici și sincretismul - una din trăsăturile societății în decadență - pentru care ceea ce contează sunt confortul și prosperitatea. Convingerile și recu­noaș­terea adevărului provoacă adeseori neliniște și pot tulbura o viață confortabilă.

Mântuitorul Hristos ne face atenți la împărăția lui Dumnezeu și la imperativul desăvârșirii omului. Lucrarea acestei desăvârșiri ține de dorința omului de a găsi Împărăția lui Dumnezeu din „lăuntrul” său. Pentru a ajunge acolo, cheia constă într-o transformare a conștientizării. Dacă nu ne transformăm mintea, Dumnezeu ne va rămâne inaccesibil.

Realitatea credinței e de multe ori percepută la nivel declarativ, și nu existențial. Astfel, credința ar trebui să fie nu cea pe care o mărturisim într-un mod intelectualist, ci credința pe care o transformăm, fie și inconștient, într-un mod de viață.

Mântuitorul ne invită la nuntă/Împărăție făcându-ne conști­enți de importanța ieșirii din „timpul cronologic” și regăsirea timpului mesianic/Împărăției, care așază lucrurile în ierarhia lor adevărată.
Parabola nunții fiului de împărat ne pune în fața conștiinței realitatea „timpului Împărăției” care este timpul depășirii imediatului imperativ spre timpul descoperirii experienței bucuriei și a libertății. Sărbătorescul devine un model și pentru viața pământească.

Conectați la realitatea virtuală, oamenii pierd treptat contactul cu realitatea fizică. Spe­cialiștii afirmă că tehnologia e un fel de „opium”, care a generat o nouă sclavie și față de care omul se supune din voie proprie și uneori chiar cu o anume voluptate.

Adoptând principiul „Trăieș­te-ți viața!”, omul nu mai are timp să gândească, devine un soi de marionetă amăgită și de faptul că globalizarea acestui fenomen e o formă de solidaritate. Să nu ne amăgim: socializarea nu este solidaritate, ea instituie rețele între imagini virtuale, și nu relații între oameni reali. Cum nici ignorarea sinelui nu este lepădare de sine spre asumarea propriei cruci. (Elena Solunca Moise)

Criza de sens se resimte și în pierderea conștiinței binelui și a răului, ca și a responsabilității care obligă la raportarea față de oameni reali.

Între societate și comunitate există o diferență considerabilă. O societate este înființată conștient, deliberat și cu un țel recunoscut de toți membrii ei. Societățile sunt fragile pentru că forța care le unește e slabă, iar când țelurile sunt eliminate sau își pierd puterea de convingere, grupul se destramă.

Comunităţile sunt mai rezistente, în măsura în care continuă să poarte încărcătura afectivă derivată din experienţa lor primară. Societăţile se adresează minţii, comunităţile se adresează sufletului.

Problema societăţii contemporane, pe care o analiza inspirat Paul Johnson în cartea „Duşmanii societăţii”, se referă la faptul că în lumea creştină de azi creştinii nu mai sunt o comunitate de credincioşi animată de un impuls extern, ci au devenit o mulţime de universuri personale separate, fiecare rotindu-se în jurul propriei axe doctrinare şi morale. Prin urmare s-a pierdut ecclisia.
Pe lângă acest fenomen secularist există chiar o antipatie dusă până la repulsie faţă de creştinism, exprimată prin libertăţile pe care ni le luăm împotriva tradiţiei lui. Se pare că această repulsie a devenit aproape unicul conţinut spiritual al modernităţii noastre. Ne place spontan numai ce pune creştinismul într-o lumină proastă. Orice nu e creştin suscită spontan simpatia şi aproape tot ce îl afirmă e suspectat şi pus la colţ.

Viaţa lumii e organizată în jurul anumitor patimi omeneşti, iar viaţa duhovnicească este marginalizată şi de multe ori imu­nizată din lipsa interesului şi a înţelegerii ei. Fiind creştini, mărturisitori ai credinţei, ar trebui să schimbăm această ordine punând viaţa duhovnicească în inima vieţii noastre. Viaţa noastră bisericească şi liturgică ne oferă pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Credinţa adevărată trăieşte prezenţa lui Dumnezeu şi pregustarea Împărăţiei Sale, iar această trăire defineşte modul de viaţă al credinciosului care transmite astfel celorlalţi ceea ce trăieşte.
Tare mă tem că părintele Justin Popovici avea dreptate când spunea că noi mărturisim public şi eclesial o credinţă (ortodoxă) care nu mai are acoperire în modul nostru de viaţă. Teoretic sau ideatic suntem ortodocşi, dar practic ne arătăm eterodocşi şi eretici.

Toţi avem nevoie de Biserică, în chip imperativ şi disperat, trăind în tragica noastră societate asocială şi cu oamenii ei deconectaţi amputaţi şi singuri, şi toţi îi căutăm pe cei care vor încerca să alcătuiască Biserica. Pentru că, din nefericire, sunt numai oameni care caută Biserica şi aproape nimeni nu e dispus să o alcătuiască pentru aceştia care o caută. Nicăieri nu se văd cei dispuşi să ia parte la aventura arderii de sine, care este necesară spre a alcătui Biserica.

Toţi aşteptăm fapta de la ceilalţi, în timp ce noi ne limităm la cuvinte (pr. Filotheos Faros).

Biserica ne încredinţează o misiune: aceea de a-i face pe alţii să creadă în Evanghelie, oferindu-le modelul nostru, văzând ceea ce facem, cum ne comportăm, ce spunem, care ne sunt sentimentele, cum iubim. Suntem chemaţi să-l însoţim pe aproapele ca să creadă în Vestea cea Bună a Domnului. Aceasta e haina noastră de nuntă!

Părintele Sofronie îndruma mereu spre a găsi pricini pentru a fi cu Dumnezeu. Starea noastră de veghe ţine de atitudine. Nu poţi lua parte la însoţirea finală cu Împărăţia, dacă eşti prizonier în „aici” şi „acum”, preocupat obsesiv spre rezolvarea treburilor curente. Trebuie să fii mereu pregătit, gata să schimbi haina pământească cu cea a sărbătorii. În definitiv trebuie să te integrezi în atmosferă. Să intri în comuniune cu ceilalţi participanţi la banchet. A răspunde chemării la ospăţ e a reacţiona prompt şi responsabil prin participare. Iar această participare ar fi fericit să fie firească, naturală, pentru că nimic nu-l slăbănogeşte lăuntric pe om mai mult ca lipsa autenticităţii.

Cred că cel mai nimerit model al participării noastre la invitaţia pe care Mântuitorul ne-o face necontenit de a participa la Ospăţul mesianic o găsim la Sfântul Isaac Sirul: „De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-ţi măcar limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar în trupul tău. Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău (pentru acest fapt). Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău, sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara. Şi de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi. De nu eşti curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar (osândindu-te) ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu poţi fi sârguincios cu fapta, fii măcar în cugetul tău netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor) măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi”.

Păcat că am devenit nepăsători faţă de propria mântuire! Să fim conştienţi că nu putem purta ideea vieţii veşnice (în mintea noastră) decât dacă această veşnicie a pătruns în viaţa noastră/sufletul nostru.

Să fim atenţi la mesajul Mântuitorului care ne lasă să înţelegem că acel ce trăieşte prezentul doar ca prezent, fără dimensiunea seminală a timpului mare, fără o referire constantă la timpul Împărăţiei, încetează să mai fie o prezenţă, adică îşi lasă prezentul nelocuit.