Hristos a înviat!

Vorbind despre Înviere, părintele Stăniloae citează în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, cântările de la Vecernie din Sâmbăta Paştilor: "Astăzi iadul strigă spunând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat".

După cum ştim, există o ierarhie a adevărurilor. Iar adevărul central este evenimentul Învierii, evenimentul cel mai copleşitor, care deschide o nouă eră în istoria omenirii, aceea în care puterea dumnezeiască este definitiv dovedită. Căci dacă Iisus Hristos a înviat din morţi, El este cu adevărat Dumnezeu.

Toate posibilităţile omeneşti iau sfârşit odată cu moartea. Învierea Domnului deschide însă alte perspective. Prin Ea, Dumnezeu a vrut să mântuiască lumea, să o salveze de moartea veşnică, să aducă omul în comuniunea cu El, care fusese pierdută prin păcat, aşa cum se spune mai departe în Dogmatică. Hristos ne-a eliberat din păcat prin moartea Sa, iar prin Înviere ne-a făcut părtaşi vieţii veşnice, părtaşi iubirii, îndurării şi bunătăţii dumnezeieşti. Cu aceasta ne-a redat speranţa, după cum afirmă cunoscutul teolog luteran Jürgen Moltmann într-una dintre scrierile sale: "Speranţa creştină este plasată între amintirea Învierii Lui Hristos şi aşteptarea vieţii viitoare. Orizontul acestei aşteptări este plin de lumină, dacă îl legăm de Înviere." Într-adevăr, dacă Dumnezeu nu ar fi vrut să restaureze fiinţa umană făcând-o părtaşă comuniunii iubitoare, Fiul Său nu s-ar fi jertfit pentru om pe cruce. Acesta era primul pas. Iar prin Înviere omul a fost făcut capabil de nemurire, Iisus exercitând puterea Sa de Împărat, nu numai ca Dumnezeu, dar şi ca om. (D. Stăniloae op. cit.). Se revelează astfel o nouă realitate a milei dumnezeieşti, o reînnoire a creaţiei, o desăvârşire a mântuirii, a readucerii omului în comuniunea cu Creatorul ei, a împărtăşirii lui cu bunătatea dumnezeiască, pe care a pierdut-o prin păcat. "Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu… îmbrăcaţi-vă întru dragoste care este legătura desăvârşirii. (Ep. Către Coloseni, 3, 1 şi 14).

Păcatul în care căzuse omul prin neascultare a adus materia într-o stare de decădere, de inhibiţie. El ne-a făcut greoi, inerţi, în imposibilitatea de a înţelege cu adevărat realitatea. Materia ne desparte de ceilalţi, face imposibil contactul real cu ei, pentru că ne împinge să ne ascundem, să ne prefacem gândurile. Omul se opreşte la nişte aspecte simpliste, lipsit de aspiraţia de a recunoaşte propriul, adevăratul său chip, profunzimea spiritului care intuieşte ceea ce nu poate fi exprimat cu posibilităţile noastre limitate de percepere. Trupul nu mai ascultă spiritul, el ne opreşte de la bine, ne împinge spre rău, ne împiedică a deosebi binele de rău, a înţelege implicaţiile acestei îngustări a capacităţilor sale, care transformă viaţa, lumea, într-o pseudorealitate, într-o fundătură a disperării, a lipsei de perspective, a morţii definitive.

Iisus Hristos cel Înviat a transformat realitatea umană. În Trupul Său înviat se uneşte natura dumnezeiască cu cea omenească, restaurată în felul acesta. Ea îşi recapătă astfel modelul şi scopul real al existenţei. Învierea face actuală comuniunea iubitoare împărtăşită cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, face posibilă mântuirea, pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu.

Astfel materia devine o unealtă a duhului. Sfântul Apostol Pavel arată că trupul înviat nu este o readucere la viaţă a trupului vechi, nici o creare a unui trup nou din nimic, ci "o radicală prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare săvârşită asupra trupului vechi" (D. Stăniloae op. cit.) "Aşteptăm ca Mântuitor pe Iisus Hristos, care va preface chipul trupului nostru după chipul slavei Lui (Filip. 3, 20-21).

Imanenţa nu se poate învinge pe ea, nu învinge moartea. Numai Hristos cel întrupat a putut-o învinge. Învierea nu este doar o acţiune exclusiv asupra spiritului. După Romano Guardini "o reînnoire numai a spiritului ar trebui să ne lase indiferenţi". "Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca şi viaţa Lui să se arate în trupurile noastre", se spune în Epistola 2 Corinteni (4, 10). "Căci datorită morţii şi Învierii Sale, noi murim păcatului şi înviem… Dacă Duhul Celui ce a înviat din morţi locuieşte în voi… vii va face şi trupurile voastre cele muritoare." (Rom. 8. 11).

În predica sa de la Rusalii 1989, fostul cardinal Ratzinger, actualul papă Benedict XVI, spunea: "Fiul lui Dumnezeu a înviat cu Trupul arătând oamenilor că materia poate fi îndumnezeită şi făcută capabilă de veşnicie."

În multe dintre scrierile sfinte se accentuează în mod deosebit că după Înviere mormântul a fost găsit gol. Fapt foarte important, el fundamentează atât istoricitatea de necontestat a Învierii, cât şi faptul că Învierea nu este o acţiune abstractă, o tranziţie teoretică de la moarte la viaţă, ci un fapt concret, o înviere totală şi cu trupul, care atestă realismul învierii. Mormântul găsit gol, după Înviere, stabileşte adevărul Învierii ca fapt istoric obiectiv, nu ca o relatare subiectivă, ca produs al imaginaţiei unor minţi exaltate. El este un eveniment concret, menţionat nu numai de ucenicii Săi, în numeroase pagini din Sfânta Scriptură şi documente ale vremii.

El este Evenimentul prin excelenţă, cel care a împărţit istoria în două şi pe care, trebuie să accentuăm, slabele noastre puteri de exprimare şi limbajul omenesc neadecvat îl pot descrie doar cu insuficienţa limitelor improprii unor semnificaţii ale unei realităţi, dincolo de accesibil, rugându-l pe Dumnezeu să ne facă şi pe noi părtaşi la miracolul Învierii, cu nemărginita Sa bunătate şi dragoste. Şi să ne trimită îngerul plin de strălucire, solia mântuirii noastre, aidoma femeilor mironosiţe ce a treia zi s-au îndreptat spre mormânt.