I love you! - I love you, too!

„...Substanţa relaţiei dintre om şi îngerul său păzitor - spune Serghei Bulgakov - este iubirea. Din păcate, termenul a devenit, prin suprafrecvenţă şi sentimentalism, aproape inutilizabil. Invocată la tot pasul, în cele mai diverse împrejurări, „iubirea“ sucombă în propria ei sublimitate. Spui „iubire“ şi toată asistenţa surâde duios, pradă unei emotivităţi difuze. Se subînţelege că s-a spus ceva foarte frumos, ceva esenţial, ceva despre care tot omul are o idee foarte limpede.

Cuvântul are un asemenea prestigiu, încât se poate dispensa de analize şi definiţii (e chiar o blasfemie să „raţionalizezi“ ceva atât de înalt, de nobil, de misterios!). Ştim foarte bine ce e iubirea! „Nu e om să nu fi iubit măcar o dată“, „viaţa nu are nici un rost fără iubire“ ş.a.m.d. Corelaţia I love you! - I love you, too! („Te iubesc!“ - „Şi eu pe tine!“) a ajuns, în filmele americane, un fel de „Ce mai faci?“ În realitate, ne confruntăm cu unul dintre cele mai nebuloase concepte ale discursului cotidian.

Şi cu cât e mai nebulos, cu atât e mai frecvent. Ferească Dumnezeu să te bâlbâi, când eşti întrebat (din gene mai mult, decât din buze): „Mă iubeşti?“ Puţini sunt îndrăgostiţii, oricât de ignari, oricât de atei, care să nu-şi amintească brusc, în momentele festive, de Corinteni 13. Sfera iubirii este atât de cuprinzătoare, încât e aproape imposibil de sistematizat: iubire e şi afectul dintre femeie şi bărbat, şi cel dintre părinţi şi copii, şi cel dintre rubedenii de diferite grade sau dintre prieteni. Există iubire carnală, mai mult sau mai puţin vinovată, există iubire spirituală, iubire romantică, iubire „egoistă“ etc. Îţi iubeşti patria, meseria, casa, tabieturile. Îl iubeşti, fireşte, pe Dumnezeu.

Nimeni nu poate contesta realitatea şi legitimitatea tuturor acestor tipuri de iubire. Dar iubirea de care e vorba în Scriptură - fără să excludă vreuna din versiunile ei cotidiene - e altceva, e o altă iubire, mai complicată şi mai rară. Ea nu e atât de „democratic“ răspândită, nu are întotdeauna „spontaneitatea“ iubirii obişnuite (căci nu e „naturală“, ci suprafirească), şi se distinge mai curând printr-o formidabilă exigenţă, se construieşte (da, se construieşte, oricât s-ar simţi de jigniţi apologeţii „firescului“, ai „simplităţii“ ai inflamaţiei iraţionale), se construieşte trudnic, la limita imposibilului. Iubirea spre care îndeamnă Scriptura e, principial, o iubire imposibilă şi fără motivaţii vădite.

Ce vreau să spun? Vreau să spun că, de pildă, e foarte normal să se vorbească despre o iubire a părinţilor pentru copii şi a copiilor pentru părinţi. La fel de normal e să-ţi iubeşti prietenii, femeia de care te-ai îndrăgostit, maestrul care te-a format, profesiunea care te împlineşte. Pentru toate acestea, ca şi pentru altele, ai, întotdeauna, bune raţiuni justificative. Cealaltă iubire - cea de tip scripturar - nu are asemenea raţiuni. Ea apare fără să fie susţinută de argumente palpabile, fără motiv, ba chiar împotriva oricărei motivaţii rezonabile. Din punctul meu de vedere, abia în acest fel „iubirea“ începe să fie interesantă, adevărată, matură.

Ilustrarea clasică a iubirii despre care vorbesc este - în ambianţa creştină - „iubirea aproapelui“. În mod normal, nu ai nici un motiv să te îndrăgosteşti de „aproapele“ tău. Îl percepi, în cel mai bun caz, cu o amabilă indiferenţă, ca pe un „el“ distant şi străin. Ei bine, ţi se cere să intri în comuniune afectivă cu acest străin, să depăşeşti neutralitatea strictei sociabilităţi, să te investeşti în el ca în tine însuţi. „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ e o vorbă mai întortocheată decât pare, deşi e citată frecvent, ca un subînţeles elementar al moralei creştine. (...)

Viaţa noastră e plină de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, gânduri inavuabile, turpitudini de toate calibrele. Dar cu toate astea, simţim că dracul nu este chiar atât de negru, că suntem recuperabili, că, în adânc, adăpostim un suflet bun şi o inimă curată… Într-o primă instanţă, „iubirea aproapelui“ nu pretinde de la noi altceva decât să privim defectele celuilalt cu aceeaşi indulgenţă, cu aceeaşi înţelegătoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte.“ (Andrei Pleşu, „Despre îngeri“, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003; n.r. - titlul aparţine redacţiei)