Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
„Ida“ sau ştiinţa alegerii
„ Ida“, propunerea Poloniei pentru Oscar 2014, este una din cele mai impresionante pelicule ale anului trecut. Un film frumos în sensul cel mai clasic al cuvântului, un film care te pune pe gânduri din orice zonă ideologică ai veni şi care, în pofida austerităţii aproape atemporale pe care o respiră, deţine chei pentru cele mai diverse categorii de public.
Pe fundalul dramei evreilor polonezi din cel de-al Doilea Război Mondial şi al persecuţiilor perioadei staliniste, filmul regizat de Pawel Pawlikowski după un scenariu scris împreună cu Rebecca Lenkiewicz dezvoltă un subtil roman al maturizării, în care problematica religioasă şi cea a culpabilităţii politice se îmbină surprinzător.
Cu o precizie de chirurg sau de bijutier, Pawel Pawlikowski desfăşoară fragmente de frescă istorică a căror dramă şi mister gravitează în jurul personajului protagonist, pentru a se devoala treptat şi a se coagula în noi sensuri, determinante pentru devenirea lăuntrică a personajului.
Anna este o tânără de 18 ani, aspirantă să devină călugăriţă la mănăstirea catolică unde a trăit ca orfană din copilărie. Dar superioara mănăstirii îi cere ca, înaintea depunerii voturilor monahale, să-şi viziteze singura rudă în viaţă: o mătuşă pe care nu a cunoscut-o niciodată. Împlinirea aparent simplei ascultări o va conduce pe Anna, care nu părăsise până atunci zidurile mănăstirii, pe un traseu existenţial care o va confrunta cu lumea din jurul ei, cu propria identitate şi îi va pune la încercare convingerile.
Suntem în Polonia anului 1962, la începutul dezgheţului după convulsiile perioadei staliniste, când rănile războiului sunt încă proaspete. Mătuşa Annei, Wanda, este o judecătoare de succes, care şi-a făcut renumele prin condamnarea la moarte a multor „duşmani ai poporului“. Frumoasă şi cinică, celibatară, Wanda este opusul Annei: este necredincioasă, nevrotică şi îşi petrece timpul liber între amanţi ocazionali, baruri şi partide de alcool în singurătate. Relaţiile dintre cele două rubedenii debutează rece şi tensionat. Wanda este evreică. De la ea Anna îşi află numele real, Ida Lebenstein, precum şi fragmente dintr-o tragedie de familie consumată în anii războiului, despre care nu ştiuse nimic.
Pentru a elucida moartea familiei Idei, cele două femei pleacă în satul în care părinţii fetei se ascunseseră de fascişti şi unde Wanda bănuieşte că au fost ucişi.
Adâncirea celor două femei în tenebrele trecutului se desfăşoară în paralel cu plonjarea compensatorie în oferta modestă de divertisment a provinciei: discoteca, cu apanajul aferent de distracţii corupătoare. Ida opune rezistenţă, însă cufundarea în meditaţie şi rugăciune în ritmurile discotecii hotelului este aproape imposibilă şi inocenta Ida coboară, în costum cernit de măicuţă, să investigheze „spaţiul perdiţiei“: două-trei cupluri dansând în surdină şi un tânăr saxofonist, cu care fata intră în vorbă şi cu care îşi descoperă o valoare comună: dragostea de libertate lăuntrică.
După multe cercetări, cele două femei află cu stupoare făptaşul crimei, care se autodivulgă pe patul de moarte: este chiar capul familiei de ţărani care îi adăpostise, în momentul când acest „delict de război“ ameninţa să îl coste viaţa propriei familii. Pentru că nu avea aparenţe semite, Ida, abia născută, a fost cruţată şi trimisă orfelinatului catolic în care a crescut.
Dacă descinderea în suferinţele trecutului a eliberat-o şi a maturizat-o pe fragila Ida (fata vorbeşte uşor şi deschis de propria identitate), asupra puternicei şi volitivei Wanda se pare că a avut un efect opus: din motive neevidente, dar deductibile pentru o conştiinţă încărcată, Wanda se sinucide.
Rămasă singură în apartamentul mătuşii, Ida se îmbracă în hainele ei, trage câteva pufuri de ţigară şi experimentează, pentru o zi şi o noapte, ceva din modul de viaţă al acesteia. Este momentul de maximă graţie şi tensiune spirituală al filmului şi proba de virtuozitate actoricească a debutantei Agata Trzebuchowska. Căci asumarea temporară a noii identităţi se face nu în mod ludic, nici experimental-histrionic, ci aşa cum închini un pahar în cinstea celui adormit, pentru a-i prelungi cumva viaţa (fie ea şi impură) în viaţa ta, încercând să i-o înnobilezi printr-un mic gest de jertfă. La înmormântarea mătuşii, Ida îl reîntâlneşte întâmplător pe saxofonist, aflat în turneu în oraş. Cei doi petrec o noapte de dragoste - moment ce prilejuieşte un schimb de replici paradigmatic pentru filosofia de viaţă a viitoarei călugăriţe: „- Hai cu mine la Gdansk, am un concert acolo; o să ne plimbăm pe plajă, ai văzut vreodată marea? - Şi apoi?, întreabă ea. - Apoi ne căsătorim... facem copii... ne luăm casă, ne luăm un câine... - Şi apoi...?“
Cei doi se despart la fel de firesc ca uleiul de apă şi asistăm în următoarea secvenţă la ceremonialul impresionant al tunderii călugăreşti, în care „Ida“ şi „Anna“ se reunesc într-o unică şi deplin asumată identitate.
Filmul trăieşte prin tăceri (se vorbeşte foarte puţin), prin lirica austeră a imaginii în alb/negru (semnată Lukasz Zal şi Ryszard Lenczewski), cu o sensibilitate a tonurilor specifică cinematografului poetic de acum jumătate de veac şi prin jocul extraordinar al celor două actriţe protagoniste, Agata Trzebuchowska şi Agata Kulesza în rolul mătuşii. Şi dacă ingenuitatea şi forţa venită din fragilitate a personajului Agatei Trzebuchowska au fost remarcate de critică şi de festivaluri, personajul tulburător şi tragic al procuroarei Wanda Gruz - mărturie a unei epoci care nu a cruţat nimic -, interpretat cu multă fineţe şi înţelegere de Agata Kulesza, a fost prea puţin remarcat. Şi pe nedrept.