Ideea creştină: Despre avere şi virtute, la Aristotel şi Sf. Ioan Gură de Aur

Fără a se ocupa în mod explicit de politică sau de ştiinţele sociale, scrierile sfinţilor ne oferă soluţii la multe probleme pe care le ridică societatea.

Problema alocării bunurilor este abordată de Sfântul Ioan Gură de Aur într-un mod foarte simplu. Dacă omenirea ar privi ca scop al său virtutea - care duce la asemănarea cu Dumnezeu - doctrinele politice care pun în discuţie egalitatea s-ar simplifica mult.

În „Omilii la statui“, Sfântul Ioan Gură de Aur face diferenţa între bunurile de mare trebuinţă (cele care ţin de viaţa noastră), pe care Domnul le-a făcut comune, şi bunurile de mai mică însemnătate pe care nu le-a făcut comune. Dumnezeu ne dă din belşug bunurile care sunt de mai mare trebuinţă decât banii şi averile, adică aerul, apa, focul, soarele şi pe toate cele asemenea acestora. Bogatul şi săracul se bucură la fel de razele soarelui, respiră la fel aerul. Aceste bunuri se dau deopotrivă tuturor, sunt comune tuturor. În schimb, bunurile de mai mică trebuinţă, de mai mică însemnătate nu sunt comune. Motivaţia ar fi virtutea: menţinerea vieţii şi prilejurile de luptă pentru virtute. Dacă bunurile de neapărată trebuinţă nu ar fi comune, bogaţii ar înăbuşi pe săraci datorită lăcomiei. Dar faptul ca averile să fie comune şi la dispoziţia tuturor ar face să dispară prilejul milosteniei şi al dragostei de aproapele.

Clasificarea bunurilor se face nu după criterii utilitariste, ci în funcţie de beneficiul adus pe calea înaintării spre Dumnezeu. Astfel, mare bine nu este de a avea bani, ci de a avea frică de Domnul, evlavie! Un alt criteriu este puterea în faţa morţii şi a nenorocirilor. Aici, toate se dovedesc a fi fără putere şi fără mângâiere.

În „Politica“, Arisotel studiază arta câştigului şi a înavuţirii (hrematistica). Preocuparea de a înmulţi la infinit averea existentă are drept cauză faptul că oamenii se îngrijesc numai să trăiască, nu să trăiască frumos. Ceea ce determină strângerea unor mijloace infinite de trai este dorul de viaţă infinit. Pentru cei ce caută plăcerile corporale - având în vedere că acestea se câştigă prin bani - străduinţa se învârte în jurul afacerilor unde se câştigă bani. Deoarece orice plăcere se câştigă din exces, ei caută mijloacele care produc excesul dătător de plăcere.

Apoi Aristotel se ocupă de virtute, se întreabă dacă virtutea celor meniţi pentru conducere şi a celor meniţi pentru ascultare într-un stat este aceeaşi. Răspunsul ar fi că, în chip necesar, şi cel ce ascultă şi cel ce se supune sunt în stare să-şi perfecţioneze firea lor şi să-şi însuşească o moralitate tot aşa de deosebită una de alta pe cât sunt de deosebite din natură aceste două categorii de fiinţe, cele destinate de natură să conducă şi cele menite să asculte. La această constatare ar duce şi legile după care funcţionează sufletul, căci în el există o parte călăuzitoare din natură şi alta ascultătoare, partea raţională şi cea neraţională.

O altă idee a gânditorului antic este că se înşeală pe sine cei ce afirmă în general că virtutea este starea normală a sufletului sau faptele bune sau altceva de genul acesta. În concepţia lui Aristotel, virtutea ar trebui raportată la scopul ce trebuie atins. De exemplu, sclavul, folositor pentru cele necesare - nu are nevoie decât de puţină virtute, şi anume numai atâta cât să nu-şi părăsească treburile fie din înfrânare, fie din lene. În concluzie, specii deosebite de virtute trebuie instituite pentru clase deosebite prin natură.

Deci virtutea este împărţită după clase şi subordonată intereselor materiale sau politice. Aceasta este viziunea într-o lume răsturnată, în care cele spirituale urmează celor materiale, în care virtuţile se împart în loc de a se unifica într-una singură - iubirea.

În ceea ce priveşte împărţirea bunurilor, Aristotel, în căutarea unei orânduiri sociale deosebit de bune, se întreabă cum ar trebui să fie: ori toate să fie comune pentru toţi cetăţenii, ori nimic, ori unele să fie comune şi altele nu. Prima variantă nu e posibilă, întrucât trebuie să existe lucruri în comun, mai întâi de toate teritoriul.

Varianta ca toate să fie comune - descrisă de Platon în „Republica“ - concepe ca cetăţenii să aibă la comun copiii, femeile şi averile.

Studiul şi cercetările acestor probleme au în vedere binele suprem, dar ţintirea acestui bine este greşită. De exemplu, binele suprem al statului este unirea membrilor săi, pentru că ea preîntâmpină orice tulburare civilă.

Cât de înaltă este, faţă de aceste concepţii, filosofia Sfântului Ioan Gură de Aur! El zice că cel mai mare bine este a avea frică de Domnul, evlavie! Toate se dovedesc neputincioase în faţa morţii şi a nenorocirilor.

Şi, astfel, avem o ordine inversă, în care virtutea este subordonată acestui Bine suprem - lui Dumnezeu - şi care îl face pe om împăcat cu sine. Atunci virtutea nu este diferită pentru clasele sociale diferite, ci este una singură, cea pe care Evanghelia ne-o prezintă şi la care toţi suntem chemaţi. Lumea devine cale şi piatră de încercare, cu toate imperfecţiunile ei.