Ideea creştină: Despre timpul ploios şi despre lacrimi

Sunt unele zile ploioase când stai în casă şi nu faci nimic. Ploaia cade cu o aşa repeziciune că nimic nu poţi zări în depărtare. Sunt zile de hotar, când trecutul pare că se varsă spre nicăieri, iar viitor nu există.

De cele mai multe ori, cerem socoteală pentru timpul acesta. Cum cerem socoteală şi pentru timpul de secetă. Te străduieşti să vezi în depărtare şi nu vezi nimic. Vezi timpul rănit de aşteptarea a ceva ce nu mai vine. Iar după ce ai depăşit, după ce au trecut zilele acestea, e ca şi cum te-ai fi mutat, într-un mod straniu, pe un alt tărâm.

Celui ce plânge, timpul plânsului i se pare plin. Este timpul renaşterii. Aşa cum pruncului nu i se cere socoteală ce a făcut în timp ce a stat în pântecele mamei, aşa nici celui ce se pocăieşte şi plânge nu i se cere socoteală pentru timpul lacrimilor, când s-au rupt barierele timpului şi s-a deschis sufletul lui pentru veşnicie.

Plânsul este o stare a rodniciei omului. Uneori, plânsul după Dumnezeu poate fi atât de adânc, încât să crezi că toate se rup, că toate se zdruncină. Că totul se sfârşeşte. O astfel de stare se poate termina doar cu primirea milei Celui ce mângâie pe cei ce au tristeţea după El. La fel cum ar fi ieşirea soarelui după ploaie. Şi, practic, nimic extraordinar nu se întâmplă. Doar inima a devenit alta. Plânsul a înmuiat-o, a umplut-o de har. Domnul vine, în inima care-L aşteaptă şi care suspină după El, în mod tainic: nevăzut, neştiut, smerit. Porţi o inimă nouă, în care viază Cineva. Dar nu vei putea răspunde niciodată celor ce-ţi cer socoteală ce ai făcut cu timpul vieţii tale, nu le vei putea explica faptul că ai trecut de la moarte la viaţă, că inima ta e vie, plină de har, deşi preocupările tale au rămas aceleaşi. Doar că ochii îţi sclipesc de o tainică bucurie şi toată fiinţa ta radiază de o fericire pe care ceilalţi nu o înţeleg.

Odată, un bătrân întrebat despre lacrimi, a spus: „Căci zic vouă, fiilor, că decât toate zilele anilor, mai de folos face o zi de ploaie care răsare, creşte şi înmulţeşte toate roadele grădinilor. Aşa sunt şi lacrimile. Deci, când simţim că ne cercetează Dumnezeu şi ne vine străpungere de inimă, ni se cade să lăsăm îndată toate celelalte lucruri şi treburi, şi cu toată osârdia să ne rugăm lui Dumnezeu, căci nu ştiu, găsi-vom aşa o altă zi în care să vină cercetarea lui Dumnezeu?“

Sfântul Ioan Scărarul spune că proprie celor ce înaintează în acest plâns fericit le este înfrânarea şi tăcerea buzelor. Şi adaugă „că nu se potriveşte cu cei ce plâng cuvântarea de Dumnezeu, căci ea destramă plânsul lor“. Foarte mult vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul despre roadele plânsului. Iar despre primirea darurilor duhovniceşti se păstrează o desăvârşită tăcere.

Şi noi să păstrăm semnificaţia anilor ploioşi ai vieţii noastre şi să tăcem asupra ei. Sunt ani nu ai faptelor, ci ai schimbării lăuntrice. Sunt anii singurătăţii în faţa lui Dumnezeu, anii confruntărilor. Sunt anii creşterii în sensibilitate şi adâncime. Anii adâncurilor.

Poate că nu aceasta este întrebarea: „ce ai făcut?“, ci „ce ai devenit?“

Părintele Sofronie vorbeşte foarte frumos despre plânsul duhovnicesc în „Vom vedea pe Dumnezeu aşa precum este“. Vorbeşte despre plânsul care are legătură cu Dumnezeu: el aparţine unui alt plan al fiinţei. Inima se umple de dragostea cea nestricăcioasă, iar mintea se cutremură cu o nouă viziune. Duhul omului este răpit în tărâmul fiinţării nefăcute.

Părintele Sofronie are inima într-o luptă atunci când vorbeşte despre plâns contemporanilor săi. Pentru că este socotit o ruşine faptul ca un om în toată firea să plângă pentru orice pricină. Şi într-adevăr, este ruşinos a plânge când este vorba despre lucruri trecătoare. Poate nu doar acesta este motivul luptei din inimă a părintelui. Lacrima ţine de cea mai mare delicateţe a omului. Omul care plânge îşi afirmă vulnerabilitatea, atârnarea lui de fiinţa care îi lipseşte. Lacrima urmează o traiectorie care vine din adânc, din străfundurile sufletului. Acolo se regăseşte omul pe sine şi plânge. Plânge pentru că participă la altă realitate.

Rămân departe zgomotul, graba, nerăbdarea, larma lumii. O altă mângâiere primeşte sufletul. Ce mângâiere? Părintele Sofronie răspunde: „Mângâierea ce vine de la Duhul Sfânt, pe care Hristos l-a numit Mângâietorul; mângîiere nu de ordin psihologic sau fiziologic, ci fiinţial; care ţine de vecinicia dumnezeiască.“

Ce frumos, ce intim îi este creştinului acest cuvânt: a mângâia! Mângâierea este un dar şi o lucrare a lui Dumnezeu prin Hristos şi prin Duhul Sfânt. Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor că „Dumnezeu este Părintele îndurător şi a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul, ca să putem mângâia şi noi pe cei aflaţi în tot necazul prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu“ (II Cor. 1, 3-4). Mângâierea întăreşte nădejdea şi încurajează în răbdare.

Iată dar cum se umple de putere făptura cea slabă, cea care plânge! Iată cum timpul lacrimilor nu este, aşa cum pare celor prea mult preocupaţi cu a face, timp pierdut. Căci preschimbarea firii omului este cu neputinţă fără plâns, iar plânsul duhovnicesc duce duhul omului pe un alt tărâm.