Ideea creştină: Revendicarea Sfântului Mormânt

Am asistat cu toţii consternaţi la „spectacolul“ oferit cu ceva timp în urmă de unii confraţi de-ai noştri, care s-au străduit, fiecare după posibilităţi, să ofere momentului penibilitate, iar într-un procent superior ipocrizie. Nu numai că astfel de deviaţii comportamentale şi rateuri atitudinale trebuiau evitate, dar era totuşi de preferat ca această reprezentaţie jalnică să nu fie găzduită (de fapt suportată) tocmai de biserica Sfântului Mormânt, prin excelenţă locul şi izvorul evlaviei manifeste a credincioşilor pentru persoana Fiului Omului, Mântuitorul Iisus Hristos, dar în acelaşi timp şi un constant punct de atracţie mediatic, exploatat adecvat cu orice ocazie. Penibilul conjunctural este acutizat de faptul că auditoriul dramei descrisă mai sus nu era alcătuit din credincioşi creştini, ci cel mai probabil din reprezentanţii unor altor religii, anume islamismul şi mozaismul, care nu vor pregeta să se folosească de un astfel de moment pentru a reduce, când e cazul, tonalitatea marţială a discursului creştin.

Mormântul Mântuitorului Iisus Hristos este revendicat la propriu, într-un mod care nu are nimic de-a face cu mesajul iubirii dintre oameni, propovăduit de Cel îngropat odinioară acolo şi nici cu idealul umanităţii îndumnezeite. Mesajul conflictului este limpede: dorinţa împroprierii teluricului ca o condiţie a împroprierii cerescului, revendicarea omenescului condiţionată de dobândirea divinului. Un astfel de mesaj, şi mai ales modul ales pentru vestirea lui, este profund eronat. Scopul, indirect propus şi de altfel perimat, nu este acela de a deveni doar proprietari ai mormântului hristic, pentru că în acest caz nu se exclude total şi părtăşia celorlalţi. Scopul este mai degrabă să devenim proprietari pe mormântul conferitor de identitate şi ziditor de credinţă, să ne transformăm, din iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, în vătafi cu trimitere şi profil medieval ai locurilor mărturisitoare din istoria creştinătăţii. Cel mai adesea uităm că aparenţa palpabilului şi senzitivului actual este o trimitere spre realitatea de dincolo, că mormântul, fie el şi al Mântuitorului, nu reprezintă un scop în sine, ci numai un ajutor în atingerea înţelesului şi sensului ultim, care nu este altul decât dobândirea apropierii de persoana Fiului lui Dumnezeu. Cearta pe şi pentru mormântul lui Hristos poate fi apelată, vizată şi apreciată potrivit, nu doar prin spectrul legământului nou testamentar, ci chiar şi de către prescripţiile ceva mai cazuistice ale Vechiului Testament, în cazul de faţă cea mai potrivită fiind porunca a doua a Decalogului, căci revendicarea unui loc, de fapt acelui loc, denotă o oarecare idolatrie, reducând sau limitând acut prezenţa Mântuitorului. Ne certăm pe un loc, uitând, prin comportament, de Cel care a fost cândva în acel loc. Îl avem prezent pe Hristos la fiecare Sfântă Liturghie, dar noi tindem inexplicabil spre secundaritatea realităţilor adjectivate de El. Cei care se roagă la mormântul lui Hristos nu se bucură de prezenţa Lui mai mult decât preotul slujitor din cea mai îndepărtată (din punct de vedere geografic) biserică ortodoxă de Ierusalim, căci în Sfânta Liturghie Hristos, împreună nu doar cu mormântul Ierusalimului, ci şi cu peştera Betleemului, devine atotprezent.

Tenta comportamental-duplicitară este evidentă, căci mormântul lui Hristos, numit cu atâta emfază sacru şi invocat ca şi loc al reculegerii duhovniceşti depline, devine, nu de la sine, ci de la noi, spaţiul confruntării egocentrice. Ipocrizia vorbelor demască ipocrizia faptelor. Lupta pentru mormântul lui Hristos denotă totodată explozia îndreptăţirii de sine, care banalizează iubirea de semeni şi paralizează interacţiunea firească şi lină a credincioşilor între ei. Căci conflictul ca rezultat al îndreptăţirii de sine este abrupt, este o linie dreaptă şi frântă periodic, un fel de bruscare a normalităţii line şi neîntrerupte. Ne întrebăm acum însă, care au fost sentimentele şi trăirile celor care terminaseră slujba din biserica Sfântului Mormânt sau ale celor care se pregăteau să slujească Domnului Hristos în acelaşi loc şi lăcaş? Cât de mare să fie iubirea şi îndreptăţirea de sine într-un loc în care s-a rescris cu moarte de bunăvoie şi cu viaţă din dragoste istoria omenirii? Răspunsul? Să ascultăm tăcerea Sfântului Mormânt...