Ideea creştină: Spectacolul vieţii

▲ Marile adevăruri ale vieţii se impun conştiinţei noastre doar când sunt spuse în condiţii speciale ▲

În afara temei destinul creatorului de artă şi al creaţiei sale, vom întâlni în noua carte a lui Adrian Voica („Distihuri noi“), şi alte teme importante, dintre care amintim: misterul vieţii şi al morţii, durerea despărţirii, iubirea, cunoaşterea, puterea amintirii, copilăria, puterea credinţei etc.

Poetul nu se închide în sine, ca într-un turn de fildeş, ci, dimpotrivă, rămâne mereu deschis şi receptiv la mesajele care-i vin din partea lumii. Pe toate le primeşte şi le trece prin filtrul sensibilităţii şi gândirii sale pentru ca, apoi, să le returneze lumii convertite în valori estetice, purtătoare ale unor mesaje nobile şi generoase.

Legătura consfinţită prin taina cununiei trebuie să aibă la bază, pentru a dăinui, un crez, un ideal comun care să-i unească pe cei doi: „La căpătâiul calmei adieri/ Vom pune crezul răsădit mai ieri“ („Inel“). În felul acesta, cuplul, mereu statornic, este protejat de disoluţia pe care ar putea-o aduce vălul uitării: „De când te ştiu, străbatem a vieţii cale-n doi./ Zăbrelele uitării cu tine le îndoi.“ („Mărturisire“).

Alte distihuri pun problema cunoaşterii sau a falsei cunoaşteri.

Uneori, adevăruri apropiate şi arhicunoscute, dar ignorate de mai toată lumea, reuşim să le vedem doar graţie unor puternice contraste: „...A trebuit să ajung în Sahara/ Ca să descopăr izvorul şi căprioara“ („Revelaţie“). Adevărul conform căruia extremele se ating este concretizat într-unul din disthuri prin chipul celui care, căzut fiind în extaz, este suspectat de intenţii urâte: „Înalţă vântul zilnic ciudate reliefuri./ Cad în extaz. Alături, o voce aspră: «Ce furi?»“ („Sahara“).

Ceea ce impresionează, de asemenea, în volumul de versuri pe care îl discutăm este gama largă de sentimente ce formează încărcătura afectivă a ideilor poetice. Ajuns la vârsta senectuţii, poetul contemplă spectacolul vieţii cu înţelegere şi gravitate, cu duioşie şi tandreţe. În unele distihuri transpare sensibilitatea sa în faţa marilor probleme ale existenţei: „Atât: un gând cu giulgiu săgetat-a.../ În strana amintirii plânge tata...“ („Semn“) (Durerea despărţirii fiale este „spălată“ cu lacrimile amintirii). În altele se vede că el rămâne la fel de sensibil în faţa inocenţei şi purităţii vizibile în cuvintele sau gesturile unui copil. „O frunză şerpuieşte, cade lin/ Pe zâmbetul micuţei Adeline“ („Duioşie de toamnă“).

Nu lipsesc, desigur, din carte acele texte poetice în care autorul pune problema credinţei. Pentru Adrian Voica, lacrimile Maicii Domnului din anumite icoane ale bisericilor noastre sunt asemeni apei vii din basme, izvoare ale vieţii veşnice: „Icoana lăcrimează din nou! Ce bucurie;/ Căci apa sfântă-i vie venind din veşnicie.“ („Maria la schit“). Iar sfinţii de pe pereţii bisericii nu sunt simple picturi, ci prezenţe vii din lumea veşniciei, asistându-ne în momentele de graţie, când, prin rugăciune, reuşim să intrăm în convorbire cu Cerul: „Păşeşte şi te roagă cu sfială:/ Atâţia ochi s-aprind în zugrăveală!“ („Sf. Neculai Domnesc“).

Marile adevăruri ale vieţii se impun conştiinţei noastre doar când sunt spuse în condiţii speciale. Ştim cu toţii că iubirea e porunca supremă şi că în ea toate se cuprind, dar altfel luăm aminte la ea dacă a fost spusă de cineva care a trecut deja de hotarul acestei lumi: „...îi credem doar pe cei plecaţi când spun că/ Iubirea este singura poruncă“ („Biblică“).

La tot ce Iisus ne-a revelat prin însăşi viaţa Sa, nu se mai poate adăuga şi nu se poate lua nimic. El este Perfecţiunea Absolută, plinătatea tuturor virtuţilor, care rămâne mereu actuală: „Deşi nimic n-a mai rămas de spus,/ Mereu e nouă crucea lui Iisus.“ („Amin“)

Toată această încrengătură de idei poetice se comunică cititorului printr-un limbaj artistic de o extremă densitate. Titlurile chiar au o funcţie artistică sporită în acest tip de poezie, unele dintre ele dând cheia înţelesului întregului distih sau devenind cel de al treilea vers („Inel“, „Sahara“, „Ctitorie albastră“ etc.). Remarcabile sunt, de asemenea, rimele rare, acestea dând un spor de frumuseţe şi de originalitate textelor poetice („săgetat-a“/ „tata“, „reliefuri“/ „ce furi“)

Ca peste un adevărat spectacol al ideilor poetice, în distihul-epilog, cade cortina. Ce va fi mai departe, dincolo de toate acestea nimeni nu poate şti. Este taina de nepătruns a Cerului: „Cortina cade... Mâine va fi un nou spectacol?/ Doar Cerul poate spune („regizor şi obstacol).“ („Continuăm?“).