Identitatea noastră în axiologia europeană

Ne-am putea întreba, nu doar retoric, dacă "perioadele lungi" ale istoriei, spre a folosi o sintagmă a lui François Braudel, reprezintă o unitate de măsură reprezentativă pentru ceea ce înseamnă destinul postum al unei opere/autor. Iar dacă am afla aici un fel de etalon pentru un început de evaluare, n-am putea scăpa deopotrivă nici de interogaţia: cât de lungi trebuie să fie atare "perioade lungi" ca ele să treacă drept relevante?

S-a scurs, iată, un sfert de secol de la moartea ultimului mare filosof Constantin Noica, gânditor cu a cărui operă originală, alături de alte două-trei nume, ne legitimăm identitatea în spaţiul axiologic european. Aşa încât e firesc să ne întrebăm, am mai făcut-o până acum, ce înseamnă azi siajul, urma filosofiei nicasiene, dacă am depăşit sau nu ipostaza unei posterităţi bibliografice, dacă a apărut sau nu măcar silueta diafană a celui ce vrea şi poate să preia ştafeta din mâna magister-ului.

Aşa cum formulam cândva, chestiunea "zestrei" metafizice lăsate de Noica a devenit un subiect situat cumva între bavardaj şi discursul tendenţios-deformator, cel din urmă proiectând lejer în derizoriu posibilitatea unei ontologii naţionale. E drept că, uneori, prin grila unei comparaţii oarecum subversive, Noica a fost situat undeva în preajma lui Goethe, pe motiv că i-ar putea repeta destinul: autor mare, dar care nu are multe opere mari.

Supralicitând însă puţin, şi asta pentru a face fenomenul mai evident, credem că, după moartea lui Noica, filosofia în limba română a rămas un topos în care nu se (mai) întâmplă parcă nimic, dacă avem ca suprafaţă de referinţă creaţia ca atare. Ceea ce s-a numit, adecvat sau impropriu, "Şcoala de la Păltiniş" s-a încercat într-adevăr cu performanţă în eseu, hermeneutică sau traduceri. Şi atâta tot!

Nu invocăm în mod expres nume (se ştiu), nu reiterăm aici "justificările" unor "dezertări", ci doar punem câteva întrebări: Care gânditor român are azi cel puţin acelaşi prestigiu cu acela al lui Noica? Ce nume să pronunţăm dacă ne cere cineva să exemplificăm, pentru spaţiul românesc, creaţii filosofice originale elaborate în ultima vreme? Cine dintre autorii români întreţine un dialog consistent, nu la nivel de exegeză, cu filosofii de aiurea?

Însă, dincolo de neliniştea privitoare la posteritatea lui Noica, nu atât de rodnică precum am fi vrut, nu încetează să ne stârnească interes biografia celui care şi-a trăit anii din urmă ai vieţii la Păltiniş, un loc foarte asemănător cu cel în care s-a retras, tot în amurgul existenţei sale, Heidegger. Omul şi opera constituie, şi în cazul lui Noica, un binom organic, unul în care, nu de puţine ori, biografia autorului se furişează în subsolurile livreşti ale textelor, în "biografia" ideilor. Şi asta se întâmpla chiar dacă, mai mult retoric, Noica detesta biografia pentru gratuitatea ei, pentru că aceasta n-ar trece de "ceea ce se vede", cum replica în nişte reflecţii publicate în "Viaţa Românească" (să nu se înţeleagă că pledăm pentru biografism ori alte forme cvasi-maladive de utilizare a biografiei în judecata de valoare asupra operei).

Nimeni nu se poate îndoi de faptul că biografia unui filosof dezvăluie atitudini ale căror semnificaţii pot avea o încărcătură insolită sau, alteori, nu depăşesc banalitatea descumpănitoare. Dar nu numai viaţa unui gânditor ne poate marca, ci şi moartea sa, cu nedesluşitele ei mistere. Cel puţin de la Socrate încoace, întrebarea "cum mor filosofii?" n-a încetat să tulbure pe cei care au vrut să înţeleagă necunoscutul ce învăluie plecarea marilor spirite din lumea cea de toate zilele.

Într-o carte scrisă cu câţiva ani în urmă, Gh. Vlăduţescu era interesat îndeosebi de "cum mureau filosofii" într-un spaţiu cultural atât de dens cum a fost cel al Greciei vechi. Citind meditaţiile profesorului nostru, care pot fi o bună introducere la o posibilă metafizică a morţii, mi-a apărut tot mai necesar un op despre cum au murit filosofii români. Desigur că nu mă refer la acel gen de poveşti picante şi cu suspans, cum au început să apară chiar despre marii gânditori ai lumii, ci la o scriitură aparte, la un demers dezvoltat în cheia subtilităţii şi a sobrietăţii, a consistenţei şi a profunzimii. Mă gândesc, bunăoară, la felul în care a scris Gabriel Liiceanu despre moartea lui Noica, cum a făcut-o de altfel şi despre ceea ce a însemnat sfârşitul lui Cioran. După cum nu m-au lăsat indiferent reflecţiile celor care au scris despre cum şi-au trăit întâlnirea cu moartea Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea sau Mircea Eliade.

În pragul morţii însă, marile spirite devin, dacă nu cumva au fost şi până atunci, nişte personaje. Mai mult, posteritatea este deseori nedreaptă şi atrasă irezistibil de curenţii unor curiozităţi ieftine: urmele creatorului sunt lăsate la o parte şi e împinsă în prim-planul memoriei afective figura personajului, cum s-a petrecut de atâtea ori cu unii dintre cei invocaţi mai sus. De altfel, o atare formă de receptare a devenit reflex deloc singular şi deloc izolat, căci constatăm cum, în varii spaţii culturale, valoarea unor personalităţi importante se converteşte în ceva instant, în constructe-efemeridă, în "celebritate imediată", ipostaze când nu interesează exegeza operei, ci, de pildă, "rătăcirile" tinereţii, "angajarea" politică sau concesiile ideologice făcute în timpul vieţii.