Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Idol frumos şi sănătos…
„Toţi vor să ajungă în Rai, dar nimeni nu vrea să moară“, spune o vorbă înţeleaptă. Şi parcă în nici un domeniu nu este mai vizibil adevărul acestei cugetări precum este în moda cu alimentaţia sănătoasă şi sportul.
La început, oamenii mâncau ce dădea Dumnezeu şi era bine. Apoi au început să planteze şi să se hrănească din roadele pământului la timpul potrivit sau să crească animale şi să le sacrifice. Trocul şi vânzarea de produse se făceau în apropiere de timpul şi locul în care alimentele erau „fabricate“. Dar populaţia mapamondului a crescut, evoluţia tehnico-ştiinţifică a făcut să se poată transporta produse peste mări şi ţări, şi aşa a început şi ingerinţa omului în calitatea mâncării, ca să crească productivitatea şi să mărească şansele ca plantele să reziste la dăunători.
De aici lucrurile au mers ca bulgărele de zăpadă pe versantul muntelui, până s-a făcut uriaş. Cu greu mai poţi în zilele noastre să mănânci hrană naturală, de aceea a apărut dorinţa de a mânca din nou sănătos, ca reacţie la chimizarea alimentelor.
Cum nici o cerere nu rămâne în lumea asta nespeculată finalmente economic, s-a creat o adevărată industrie a sănătăţii, care cuprinde atât domeniul alimentar, cât şi activitatea fizică a omului.
S-au scris mii de cărţi despre alimentaţia sănătoasă şi sport, au apărut domenii noi de activitate, toate închinate grijii faţă de integritatea corporală.
Sigur, până la un punct nu e rău, dar totul e o chestiune de dreaptă socoteală, de sens şi accent.
Aşa cum desconsiderarea trupului şi batjocorirea lui prin viciu şi exces sunt o atentare la acest „templu al Duhului Sfânt“, tot aşa o fetişizare a lui îl transformă în idol, îl pune în locul lui Dumnezeu.
Preocuparea obsesivă de trup, de sănătatea lui, de aspect se constituie într-un fel de asceză cu susul în jos, într-o pierdere a sensului grijii şi o înlocuire a mijlocului cu ţelul.
Dacă asceza făcută cu dreaptă socoteală, calibrată pe puterea şi nivelul nevoitorului, are ca scop purificarea sufletească în vederea învierii, slujitorul trupului frumos şi sănătos încearcă exact invers, cel puţin la un nivel inconştient: să nu moară niciodată, să nu facă loc nici unei suferinţe în trupul său, deci nici morţii, nici lui Dumnezeu.
Dorinţa obsesivă de sănătate şi formă - şi, implicit, frica de decădere fizică şi moarte - devine calea spre chiar sursa tuturor bolilor - neacceptarea Voii Divine, a suferinţei ca drum mântuitor, eliberator de patimi şi de jugul cărnii.
Dacă ascetul îi dă trupului puţin, iar sufletului mult, ca să se întâlnească cu Dumnezeu în grad cât mai înalt, şi finalmente total după moarte, „atletul sănătăţii şi formei“ îi dă trupului totul - atenţie, dragoste, gândire -, iar lui Dumnezeu nimic, fiindcă asta ar însemna şi acceptarea morţii, ceea ce trupul transformat în idol nu doreşte.
Ba, mai mult decât atât, în vreme ce se încearcă o pretinsă întoarcere la natural, punându-se atenţia pe fiecare gram de aliment, se foloseşte din plin progresul ştiinţific pentru a se nega îmbătrânirea, sensul drumului, firescul, ridul de expresie, timpul, suferinţa. Se cântăreşte, se măsoară, se injectează, se taie, se întinde, se aruncă, se adaugă, totul pentru formă, normă şi statuie.
Unde ne oprim, unde punem accentele, ce vrem să facem cu viaţa noastră este o opţiune personală, însă retuşarea obsesivă a unui idol sortit oricum ţărânii din care a fost luat nu pare o idee prea bună.
.jpg)
