Iluzia teologiei politice

Teologia politică este un termen ce apare din ce în ce mai des în spaţiul public românesc. El este stindardul la adăpostul căruia o serie de personalităţi remarcabile ale culturii româneşti încearcă să recupereze o anumită tradiţie specifică spaţiului răsăritean în care politica şi teologia comunică şi se influenţează reciproc.

Istoria acestui termen însă este, mai degrabă, occidentală şi cunoaşte un moment de glorie la începutul secolului al XX-lea, când este teoretizat ca fiind un ingredient absolut esenţial al teoriei statului. Observaţia de la care se pornea atunci era că „toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului sunt concepte teologic secularizate nu numai datorită dezvoltării lor istorice în care au fost transferate de la teologie la teoria statului, unde, spre exemplu, Dumnezeu atotputernic a devenit legiuitorul atotputernic, ci şi datorită structurii lor sistematice, a căror recunoaştere este necesară pentru o considerare sociologică a acestor concepte“ şi ea aparţine lui Carl Schmitt, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai statului din secolul al XX-lea.

Nu vreau să fac însă o analiză prea academică a acestui termen pentru că ea va fi inevitabil plicticoasă pentru majoritatea cititorilor, deşi garantez că s-ar putea transforma, cu puţină răbdare, într-o fascinantă explicaţie a felului în care politica, fără să vrea, sau mai precis împotriva voinţei sale, este determinată de teologie. Dar nu acesta este motivul pentru care vrea să vorbesc despre asta, ci pentru că există o iluzie periculoasă, în opinia mea, cum că teologia politică, sau ceea ce înţeleg modernii prin ea, ar putea fi convertită la înţelegerea răsăriteană a simfoniei dintre Stat şi Biserică şi că acest lucru ar fi un lucru bun, adică de ajutor Bisericii.

Mai întâi, trebuie observat că teologia politică folosită în înţelesul de mai sus nu este nimic altceva decât o modalitate de raportare la fenomenul politic care face apel la concepte teologice. Nu este o încercare de a transfera mesajul teologiei în acţiunea politică, ceva de genul „să vă fie frică de Dumnezeu când sunteţi în parlament şi daţi legi sau când decideţi cui alocaţi fondurile bugetare“, ci o încercare de a determina cine este cel mai important în Stat după modelul Bisericii şi transferarea acestui model în organizarea Statului.

Ceea ce se ignoră însă este faptul că însuşi modelul de organizare al Bisericii ca administraţie este, de fapt, construit după felul în care era administrat politic Imperiul roman şi, ulterior, cel bizantin şi că nu asta este esenţial în existenţa Bisericii ca instituţie.

Din perspectivă duhovnicească, adică a adevăratei esenţe a Bisericii, lucrurile au puţină relevanţă în raport cu organizarea exterioară a puterii lumeşti atât timp cât puterea lumească se teme de Dumnezeu şi face binele. Ori, teologia politică, în înţelegerea ei modernă, nu se preocupă de fondul acţiunii politice, pe care o şi decuplează de mesajul Evangheliei, ci de structura conceptuală şi funcţională a instituţiilor politice.

Pe scurt, teologia politică are relevanţă din perspectiva Bisericii doar dacă îi învaţă pe politicieni să fie oameni buni şi temători de Dumnezeu, care să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. O prea multă apropiere dintre Biserică şi Stat duce la vulnerabilitatea Bisericii şi posibila identificare a ei cu diverse politici mai mult sau mai puţin controversate ale Statului. Dacă e dezirabil să existe o comunicare între Stat şi Biserică, este important ca ea să aibă loc şi la nivel duhovnicesc. Ori, tocmai acest nivel duhovnicesc lipseşte din politică. Politicianul nu îi vede pe cetăţeni ca fraţi şi persoane în care se regăseşte chipul lui Dumnezeu, ci ca furnizori de voturi în schimbul puterii. Nu puterea este esenţială în teologie în raporturile dintre oameni, ci dragostea.

Cum pot fi învăţaţi să-şi iubească semenii cei care iubesc puterea ar fi marea provocare a teologiei politice.