Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Împărtăşindu-ne spre Cina împărătească
Chiar şi înainte de a fi hirotonit diacon sau preot m-am confruntat cu întrebarea aceasta, care apare în mod firesc în mintea oricărui credincios interesat de viaţa lui duhovnicească. După ce rezolvă, mai repede sau pe parcursul mai multor ani, în funcţie de caz, problemele care l-ar fi oprit de la Împărtăşanie, omul ajunge la o stare în care viaţa liturgică, viaţa în biserică devine o parte integrantă a lui.
Atunci când mersul la biserică devine aproape o necesitate, iar slujbele ritmice sunt ca respiraţia, continuând firesc pravila de acasă şi mai ales dacă această stare se capătă în condiţiile vieţii în lume, cu toate ispitele şi greutăţile ei, omul are nevoie de un alt fel de ajutor, pentru a putea continua pe acest drum.
Sigur că o astfel de stare, în sine, este deja ceva aproape de neimaginat pentru cei mai mulţi dintre noi, ştiind prea bine cât de dificil este să îmbini programul familiei cu copii, al serviciului şi al slujbelor de la biserică. Cu toate acestea, toţi suntem chemaţi să ajungem acolo!
Odată ajunşi acolo şi, aş îndrăzni chiar să spun, chiar în drum spre această stare, următorul pas, firesc, care să ne treacă de la cele realizate de noi, prin propriile forţe, spre o altfel de vieţuire, nu poate fi făcut doar prin efortul personal. De aici încolo ţine doar de mila şi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi dacă putem sau nu să continuăm urcuşul nostru duhovnicesc. Şi ştim cu toţii că pentru a intra în Împărăţie, care începe încă de aici, avem nevoie de Împătăşanie, de Trupul şi Sângele lui Hristos, lăsate de El tocmai în acest scop.
Astfel privite lucrurile, Împărtăşania se vede ca fiind acel leac şi întărire care, pe lângă curăţirea de păcatele noastre şi întărirea în ispite, ne ajută să înaintăm pe drumul spre Împărăţie, spre Cina împărătească, la care am fost fie chemaţi, fie am fost băgaţi de slugi, la porunca Stăpânului.
Din nefericire, din cauza unor păreri contradictorii legate de noţiunea de vrednicie sau lipsă a acesteia, de pregătirea sau de lipsa acesteia, credincioşii au început să se împărtăşească din ce în ce mai rar, ajungându-se până acolo încât în unele zone creştinii ortodocşi români să se împărtăşească maximum o dată pe an.
În cadrul unor discuţii pe această temă, după cum spuneam, înainte încă de a fi hirotonit, am pornit argumentarea de la diferenţa care se face între preoţi şi credincioşi în ceea ce priveşte împărtăşirea cu Sfintele Taine. Adică, deşi împărtăşirea credincioşilor s-a făcut din ce în ce mai rar, după cum spuneam mai sus, preoţii au continuat să slujească Liturghia în fiecare duminică şi sărbătoare şi, bineînţeles, să se împărtăşească: singuri. Aceasta şi pentru că preotul este oarecum forţat de împrejurări să se împărtăşească, pentru că este datoria lui în faţa celor pe care-i păstoreşte să slujească şi să creeze posibilitatea împărtăşirii cu Tainele lui Hristos!
Este, de asemenea, evident pentru oricine că nu are cum să existe vreo diferenţă între preot şi credinciosul care nu este hirotonit în faţa Împărtăşaniei, adică în faţa lui Hristos Care Se oferă la Liturghie. Chemările şi slujirile sunt diferite, responsabilităţile sunt diferite, dar în faţa Împărtăşaniei toţi sunt egali! Toţi trebuie să aibă o viaţă duhovnicească responsabilă, să postească, să facă pravila de rugăciune, să participe la slujbe, fiecare după chemarea lui, toţi trebuie să se spovedească la duhovnicul lor, indiferent de rangul şi slujirea bisericească pe care o au şi toţi sunt îndemnaţi să citească rugăciunile înaintea Împărtăşaniei. Faptul că preoţii, în decursul timpului, au ajuns să se împărtăşească în Altar, înaintea credincioşilor, luând Pâinea şi Vinul separat, nu împreună, în linguriţă, nu-i face deosebiţi, ci doar îi responsabilizează, o dată în plus.
Nu vreau să creez o regulă sau să ofer o rezolvare definitivă a problemei care ne interesează, pentru că ritmul împărtăşirii depinde foarte mult de starea omului şi de drumul pe care l-a parcurs el până la momentul dat. Aş vrea însă, foarte mult, să subliniez limitele argumentelor care se aduc împotriva împărtăşaniei ritmice şi care îndepărtează oamenii de singurul medicament care poate duce la dezrădăcinarea păcatelor şi a patimilor şi, respectiv, la umplerea lor cu Duhul Sfânt.