Împrejurimile sufletului

Credeam c‑o să termin până la sfârșitul orei, așa cum se întâmpla mereu când aveam de scris o compunere. Doamna învățătoare m‑a lăsat să scriu până la sfârșitul zilei, apoi până la sfârșitul trimestrului. După care, până la sfârșitul anului școlar. Se simțea, poate, vinovată că nu‑mi ceruse, văzând ce temă îmi alesesem, să scriu despre altceva. Ieșise dumneaei la pensie și eu scriam mai departe. Nici n‑am băgat de seamă când am rămas singur în clasă, apoi singur în toată școala. Foștii mei colegi se însuraseră, erau cu toții oameni la casa lor.

Mai veneau câteodată cu copiii de mână ca să le arate de afară pe fereastră clasa în care învățaseră și pe mine în mijlocul clasei, scriind de zor. Am umplut caiete întregi, începând după asta să scriu pe pereți, apoi pe tavan, cu ajutorul unor păianjeni care citiseră ce scrisesem până atunci și, vrând să vadă continuarea, îmi împleteau, noapte de noapte, o scară din firele lor lipicioase.

Într‑o iarnă, m‑am gândit să scriu pe zăpadă și am ieșit în curtea școlii. Poate că, văzându‑mă atât de bătrân, n‑or să tabere copiii cu bulgări pe mine. Nu era însă nici un copil afară. Curtea era pustie. Am trecut dincolo de gardul școlii, pe terenul de fotbal, fără să mă opresc din scris. Puțin mai la vale era cimitirul. Poate că până ajungeam acolo aveam să termin compunerea, ca să i‑o pot arăta doamnei învățătoare. Am intrat în cimitir, dar n‑am putut, din cauza zăpezii, să găsesc mormântul doamnei. Așa că m‑am întors la școală. Mă aștepta cu lacrimi în ochi. Eram singurul ei elev, așa cum sunt și acum. Ne ținem unul pe altul în viață. De aceea nu mă grăbesc să închei compunerea. Nici nu mai știu când am început‑o. Era, dacă‑mi aduc bine aminte, despre împrejurimile sufletului. Mai am încă destul de scris.

Și dacă m‑aș grăbi, tot n‑o să pot termina prea curând. Numai să nu‑și piardă doamna învățătoare răbdarea!